Versuri corectate și adnotate
Remember.Anii treceau tiptil ca niște șoapte.Unul venise de prin MiazănoapteȘi celălalt dintr-un Apus.S-au întâlnitȘi-au mulțumit.S-au luat de mână și s-au dus în sus,Se cunoșteau din presupus.Unde mai sunt? Poate-au pierit.Țărâna lor miroase a pulberi de argint:Miresmele nu mint.Mormântul pare-n asfințit,Era pe-aci pe-aproapeÎntre scântei și ape.Martie 1967.Tudor Arghezi – VERSURI – 1980
Te-anunț că-n decembrie ninge,Iar fulgii doar cad, nu alegNici mâinile care-i culeg,Nici sufletul ce-l vor atinge.Să aibă un suflet, ca noi?De au, sunt doar suflete reciÎnchise-n blesteme pe veciȘi fără o viață de-apoi.Ei nu pot decât a se stingeVisându-se-n aer scânteiDin focuri aprinse de zeiÎn iarna când cerul mai ninge.
Înmormântările trectot mai deseca indicatoarele pe șoseacând te apropii de un oraș.Mii de priviriîn țara umbrelor prelungi.Un pod prinde formăîncetspre spațiu.
Ca o respirare slabă, cea mai tristă, cea din urmăCe o scoate-n agonie sufletul care se curmă,Înflorit-a trandafirul din fereastra mea cu soareBobocelul cel din urmă, cea din urmă dulce floare.Eu l-am rupt atunci din glastră şi l-am pus într-un paharVrând să-i dau prin apă dulce viaţă lungă… În zadar!Cum e azi, chiar pusă-n apă … Citește mai mult
2 a.m. lumina lunii. Trenul s-a opritpe un câmp. Departe, scântei de lumină dintr-un orașpâlpâie rece la orizont.Ca atunci când un om alunecă adânc în visele luinu-și va aminti niciodată că a fost acolocând își va reveni în simțiri.Sau când un cade într-o boală greași toate zilele lui devin niște scântei pâlpâitoare, un roi,anemic și … Citește mai mult
Scutul-i ca oglinda care-absoarbetotu-n ea, tăcut; deschis cândva,înecând apoi răsfrângeri oarbede finite locuind deja.Depărtări de stirpe, de prisossă nu mai nege, și de-obiecte,de realități crescând directe(totul însă-ntors pe dos),și mărturisindu-le-n risipă.Căptușit cu faimă și-ntuneric,se-odihnește coifu-apoi, prea mic,nici cât giuvaierul din aripă,pe când, parcă-n plâns, bogat și-istericcade învelișu-i din nimic.
Din nesfârșite doruri zboarăfapte sfârșite – fântâni slab săritoare –ce tremurând, curând, se-nchină iară.Dar, cele ce-au tăcut odinioară,forțele noastre vii – se desfășoarăîn aceste lacrimi dănțuitoare.În românește de Eugen Jebeleanu
Ca, de noi, de insignifianta clipă,să fie mulțumit Dumnezeuînainte ca un val răusă ne poarte pe-a morții aripă.Un moment am fost de-acord:el, care supraviețuieșteși noi a căror inimă tristăse miră de al său efort.
Sus pe dealuri toamna pune,Miriști galbene-n lumină,Arături ca de cărbune,Și mohoare de rugină. Floarea soarelui, bătrână,N-are ochi ca să-l mai vadă.Stă cu capul în țărână,Așteptând neaua să cadă. Sora soarelui, uscată,În visul verii legănată,Simte toamna cum o prindeCu-ale sale mâne ude.
Minunați intră tineriiîn palestrele vieții. Venusîi conduce, Mercur îi desparte,Marte va face restul. Nu multva luci vreo lumină pe Acropoleîn această primăvară încă sfioasă.