Vânt, voce albă, șoptind la tâmpla celui ce doarme
Printre crengi fărâmicioase stă ghemuit întunericul în părul său de purpură
Lungi dangăte de vecernie scufundate în mâlul iazului
Și deasupra se-nclină gălbenele flori ale verii.
Concert de bondari și de muște albastre în iarba luxuriantă și-n singurătate,
Pe unde cu pași înduioșători trecea odată Ofelia,
Gest blând al nebuniei. Cu teamă tresaltă verdele-n stuf
Și galbenele frunze de nufăr, un leș se descompune-n urzici înfocate
Trezindu-se, copilăroasele flori-ale-soarelui flutura-n jurul celui ce doarme.
Seară de septembrie, sau sumbrele strigăte ale păstorilor,
Mireasmă de cimbru. Fierul încins împroașcă scântei în fierărie
Aprig se cabrează un cal negru; bucla de hiacit a slujnicei
Se zbate să prindă ardoarea nărilor sale de purpură.
Pe galbenul zid încremenește strigătul potârnichii un plug ruginește în zeama bâhlită de baligă
Lin curge vin roșu, suava ghitara în cârciumă.
O, moartea! Bolta surpată a bolnavului suflet tăcere și copilărie.
Cu chipuri buimace pornesc fâlfâind liliecii.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă nocturnă, plină de imagini puternice și simbolice, evocând un sentiment de melancolie și contemplare asupra efemerității vieții și a nebuniei. Natura este personificată și împletită cu elemente umane, creând o atmosferă onirică și apăsătoare.