Ofelia

Duiliu Zamfirescu – Ofelia

de

Pe cap cu veștedă cunună,Cu ochii mari sub gene plânse,Cu brațele de sine strânse,Privește, mută, către lună,Salcâmii, prinși ca de fiori,Au nins pe apa de pe prund,Încununând cu albe floriIcoana stelelor din fund.Dar iat-o, a ajuns la râu;În juru-i rochia și-o strânge,Dintr-un salcâm un ramur frângeȘi floarea și-o anină-n brâu.Apoi, pe apa curgătoare,Cu fața către … Citește mai mult

Cezar Baltag – Răsfrângere de Fulger Înoptat

de

Crinii de palidă flacărăai miazănoaptei se-aprind.Inima mea e castelulprin care trece Hamlet citind.Cui cânți uitarea mea blondă,tu, stearpă risipă de tei?Nu lăsați să se-nece Ofeliaîn verdele ochilor mei.Bântuie luna. E-o toamnăa frunzelor din capițel.În stânga tace Horațiosau numai o parte din el.

Tristan Tzara – Hamlet (Fragmente de Ciorne)

de

I.Ce fel de femeie era Ofelia?Era blondă cu părul răvășit ca luna în pernă de nor despletitCa luna prin căldarea apei privită la mânăstire și era înaltă și era subțireNălucă de gheațăCa mesteacănul prins inelul oprit la mijlocCa insecta fără zbârnâit cu rochia albă ca sânul doiciiMânicele atârnate aripi până la pământȘi se deschideau porțile … Citește mai mult

Georg Trakl – Vânt, Voce Albă Șoptind la Tâmpla Celui Beat

de

Vânt, voce albă, șoptind la tâmpla celui ce doarmePrintre crengi fărâmicioase stă ghemuit întunericul în părul său de purpurăLungi dangăte de vecernie scufundate în mâlul iazuluiȘi deasupra se-nclină gălbenele flori ale verii.Concert de bondari și de muște albastre în iarba luxuriantă și-n singurătate,Pe unde cu pași înduioșători trecea odată Ofelia,Gest blând al nebuniei. Cu teamă … Citește mai mult

Giuseppe Ungaretti – Amintirea Ofeliei Alba

de

De voi, gânditori înainte de vreme,Prea repedeToată lumina deșartă fu băută,Frumoși ochi, sătui în închisele pleoape,De-acum fără apăsare,În voi nemuritoareSunt cele cărora, cu imature îndoieli,Mutările le-ați însoțit arzând,Acum caută paceȘi adânc în tăcerea voastră scurtăSe depun,Lucruri consumate:Embleme pentru veșnicie, nume,Evocări…

Arthur Rimbaud – Ofelia

de

I.Pe unda neagră, lină, în care stele dorm,Ofelia cea albă plutește-ncet, culcatăÎn lungile ei văluri. Și pare-un crin enorm.Chemări de corn răsună-n pădurea depărtată.De ani o mie trece pe lungul, negrul râu,Ofelia cea tristă, ca o nălucă pală.De ani o mie, dulcea-i sminteală, fără frâuRomanța și-o îngână în briza vesperală.Ca pe-o corolă vântul îi desfășoară, … Citește mai mult