Fântâna cântă, norii stau
În claritate albă, albă, delicată;
Oamenii tăcuți rătăcesc gânditor
Jos, în grădina albastră de seară.
Marmura strămoșilor a devenit gri.
O linie de păsări se strecoară în depărtare
Un faun cu ochii morți privește
Pe umbre care alunecă în întuneric.
Frunzele cad roșii din bradul vechi,
Rotiți în interior prin fereastra deschisă.
Camera strălucește în focuri întunecate,
În ea umbre, ca niște fantome.
Fumul opal țese peste iarbă,
Un nor de parfumuri ofilite, albe,
În fântână strălucește luna secera
Ca un pahar verde în aer înghețat.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă melancolică de toamnă, cu elemente ale naturii și ale unui peisaj contemplativ. Tonul este unul de reflecție asupra trecerii timpului și a frumuseții efemere.