Elis, când mierla sună chemarea în pădurea cernită
Va veni sfârșitul tău.
Gura ta în zadar mai soarbe izvorul albastru de munte.
Uită, căci din fruntea ta se-mprăștie
Vechi mituri
Și neînțelesul zbor de pasăre.
Străbați mai departe cu pas uitat
Noaptea plină de râsuri sângerii
Și brațele le arcuiești în albastru.
Sună mărăcinișul
Pe ochii tăi lunatici.
O! Elis, de mult ai dispărut!
Și doar o floare ți-e trupul
În care un monah întinge degetele de ceară.
Tăcerea a devenit un abis negru.
Din care iese o jivină
Care-și închide pleoapele grele.
Și din tâmplele tale cade rouă cernită –
Aurul sfârșit al stelelor căzânde.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj sumbru și misterios, prevestind sfârșitul cuiva numit Elis. Imaginile poetice sugerează o pierdere, o transformare și o atmosferă încărcată de melancolie și simbolism.