Laura este îndrăgostită de ochii ei reflectați în oglindă, iar lui nu îi acordă niciun fel de atenție.
Vrăjmașa mea ce ochii-ți oglindește,
în care-Amor și cerul au valoare,
te face să iubești ce ea nu are,
și-un muritor nu te mai ispitește.
Și, doamnă, ea așa te sfătuiește
din suflet să m-alungi, și n-am scăpare:
cumplit exil, dar n-aș avea onoare
să stau unde doar tu trăiești regește.
De-aș fi simțit că mă iubești fierbinte,
nu mi-ar fi fost oglinda o năpastă
când te-arăta haină și solemnă.
De Narcis dacă-ți mai aduci aminte,
și-atunci și-acum concluzia-i nefastă,
deși sunt flori ce fac iarba nedemnă.
Sensul versurilor
Sonetul exprimă suferința unui îndrăgostit respins, comparând situația sa cu mitul lui Narcis. Laura este obsedată de propria imagine, refuzând să-i acorde atenție, iar poetul se simte exilat și lipsit de speranță.