Îşi hrăneşte mintea şi simţurile cu aspectul şi cu glasul Laurei.
Îmi hrănesc mintea c-o aşa mâncare,
c-ambrozie, nectar, acestea două,
nu sunt mai bune, şi în suflet plouă
cu a lui Lethe veşnică uitare.
Şi-n inimă aud o suspinare
când ea rosteşte câte-o vorbă nouă,
şi spre-al ei chip, cu mâinile-amândouă,
mă trage Amor să sorb dulceaţă mare.
iar acel glas şi cerul îl uimeşte,
când vorbe dragi duios îi ies din gură,
dar cine nu le-aude se-ndoieşte.
Şi mândră e micuţa ei figură,
cu care viaţa asta se făleşte,
căci ruptă e din Cer şi din Natură.
Sensul versurilor
The sonnet expresses the speaker's profound admiration and love for Laura. He finds sustenance and joy in her presence, voice, and beauty, elevating her to a divine status.