Din volumul „Petrarca-Sonete” – traducere de Lascăr Sebastian (Editura Tineretului-1959).
Închisă mi-este calea oricărei izbăviri.
Astfel, pe-al deznădejdii drum aspru calc, departe
De ochii Ei în care (prin jocul cărei soarte?)
Sălășluie răsplata statornicei iubiri.
O ursitoare parcă să plâng menitu-mi-a,
Așa că doar oftatul e astei inimi hrană,
Dar nu mi-i, nu, aceasta cea mai adâncă rană;
Căci dulce-i plânsul, dulce, cui e în starea mea.
Și sprijin îmi e numai un chip neșters pe care
Nu Praxitel, nici Fidias să-l facă-au fost în stare,
Ci un mai mare meșter, de-un geniu mult mai mare.
Ce Sciție și care Numidie – pustii
Și-ndepărtate – oare mă vor adăposti
De-atâți pizmași nevrednici ce mă găsesc și-aci?
Sensul versurilor
Poezia exprimă sentimentul de disperare și lipsă de speranță al unui îndrăgostit. Calea spre fericire este blocată, iar singura consolare rămâne amintirea chipului iubit. Exilul fizic și emoțional nu oferă scăpare de invidia celor din jur.