Firdousi – Zohhak, Fereidun și Fetele lui Geamșid

Fereidun cu buzduganu-i ghintuit cu cap-de-bou,
sparse piepturile celor care îi ținură piept;
sfărâmă cu buzduganu-i greu la căpățâni de vraci,
divii de prin tot seraiul, toți vestiți și preamăriți;
se-așeză în tronul celui ce la idoli se-nchina,
și își puse talpa-n tronul lui Zohhak, își însuși
-mpărăteasca lui coroană și în locul lui șezu.
Scotoci seraiul mare dar nici urmă de Zohhak;
scoase din harem perechea minunatelor femei
cu ochi negri și cu fața Soarelui în miez de zi!
Porunci întâi să-și spele trupurile lor și-apoi
le spălă de întuneric duhurile. Le-arătă
calea Celui sfânt ce este-al lumilor judecător,
și le curăți de pete rușinoase; au crescut
printre spurcați idolatri având duhul tulburat,
cum îl au cei ce se-mbată. Fetele lui șah Geamșid
cu ochi de narciși udară-obrajii lor de trandafiri,
gura deschizând naintea șahului, grăiră-astfel:
„Fie să rămâi tot tânăr pînă lumea s-o-nvechi!
Care-i steaua-ți fericită, care-i ramul ce purtă
un asemeni rod ca tine? Pe culcușul unui leu
te-așezași venind, războinic, omule viteaz și bun!
Oh! Cât rău și câte chinuri îndurarăm de la cel ce
lui Ahriman se-nchină și-are umerii șerpești!
Roata cerului rotit-a peste noi — de câte ori? —
cât am îndurat necazuri de la un smintit de vraci.
N-am văzut un om pe lume dăruit cu harul tău
și cu-atâta vitejie să se-ncumete-a privi
tronul lui Zohhak dorindu-și să se-așeze-n locul lui!”
Fereidun le-a spus: „Norocul și-acest tron n-or rămânea
nimănuia pe vecie. Sunt feciorul lui Abtin,
lui Abtin preafericitul, cel pe care l-a fost prins
Zohhak vânturând Iranul. Crud, pe tata l-a ucis,
și-am pornit acum spre tronul lui Zohhak să mă răzbun.
El ucise însăși vaca Purmaj, care mi-a fost doică,
și avea ea trupul fără seamăn. Ce-a dorit
omul scârnav de la duhul necuvântătoarei vaci?
Mă-narmai, de luptă gata, și pornii de prin Iran
pentru cruntă răzbunare! Țeasta i-o voi sfărâma
fulgerindu-mi ghintuitul buzdugan cu cap-de-bou;
nici iertare și nici milă de la mine n-o afla!”
Ascultând aceste vorbe (duhul ei neprihănit
a-nteles întreaga taină) îi răspunse Arnavaz:
„O, tu, Fereidun, ești șahul hărăzit de-a nimici
vracii și vrăjitoria, cel de-al cărui aprig braț
trebuie Zohhak să piară, cel ce trebuie luptând
lumea să ne-o mântuiască. Suntem surioare noi,
lujeri fără de prihană, os din os de șahi, și lui
ne-am supus de frica morții. Șahule, cine-ar răbda
să se culce, să se scoale c-un balaur drept bărbat?”
Fereidun răspunse: „Cerul dacă îmi va da de sus
direptate după voie, smulge-voi de pe pământ
ghiara gădinei spurcate, lumea s-o neprihănesc!.
Trebuie acum să-mi spuneți unde-i șarpele proclet?”
Și femeile cu fața mândră-i spuseră gândind
că-n sfârșit cel cap de șarpe va să cadă sub tăiș.
Ziseră: „S-a dus în țara vrăjilor, în Hindustan,
vrăji să facă. Și pe-acolo, de pe umeri vor zbura
mii de capete de oameni ce-or muri nevinovați;
teme-se de nenoroace de pe când un înțelept
îi prezise că pământul mântuit va fi de el,
că altcineva veni-va să-i ia scaunul de șah
și-o să facă să-i pălească tot norocul de acum.
Inima îi arse-n flăcări și de-această piază rea
viața-i se făcu amară; și-atunci sânge el vărsă
de la biete dobitoace, de la bieții muritori,
și umplând cu sânge-o baie și-n ăst chip nădăjduind
că va-ntoarce zodii rele, zodieri cum i-au prezis,
își spălă în sângiuri capul și tot trupu-și înbăie
În estimp, de-acele chinuri care le-ndura din vremi
de la șerpii de pe umeri, mintea i se tulbură;
el fugi din țară-n țară, însă cazna celor șerpi,
geană nu-i lăsă în geană să le-nchidă pentru somn.
Dar acum veni sorocul de-a se-ntoarce printre noi,
căci nicicând un loc statornic pre pămînt nu-și va găsi.”
Ăstfel, inimă zdrobită, preafrumoasa-i povesti
taina-aceasta și viteazul cel cu fruntea lângă cer
își plecă-ncordat urechea, vorbele-n auz sorbind.