Firdousi – Fereidun Primește Vestea Morții Lui Iradj

Fereidun își ațintise ochii amândoi pe drum;
toată oastea și coroana suspinaseră-ndelung
pentru a-l vedea acasă pe Iradj. Când la soroc
se va-ntoarce, cum primi-va tatăl crâncenul omor?
Pregătise pentru fiu-i tronul de turcoaze-arzând,
și coroana i-o-ncrustase-n nestemate fel-de-fel.
Poruncise să se iasă întru-ntâmpinarea lui,
cu vin roșu în pocale, cu cântări și muzicanți,
și se-mpodobi în cinstea-i cel mai vrednic elefant;
se găti de sărbătoare tot ținutul ce-l avea.
Astfel se-ndeletnicise șahul și cu oastea sa,
când o neagră prăfărie se învârteji pe drum.
Și din pulberi o cămilă se ivi, un călăreț
cătrănit de suferință. El purtând cernit veșmânt
scoase-un strigăt; lângă sânu-i sipet de-aur aducea,
și în sipetul de aur, o fâșie de brocart,
și-n brocartul de mătase ședea capul lui Iradj.
Bunul olăcar ajunse lângă șahul Fereidun,
jalnic se boci ferindu-și sub zăbranic chipul său.
Se deschise-ncet capacul sipetului de-aur roș,
căci cuvintele rostite de cernitul vestitor
prevesteau nenorocire, și trăgându-se ușor
cea mătase-n fir brodată, se ivi, însângerat,
capul lui Iradj! Din șeaua-i, Fereidun se prăbuși
la pământ, și toți vitejii sfâșiară-al lor veșmânt,
egri le erau obrajii, ochii albi și îngroziți,
căci credeau că or să vadă alte lucruri în sipet.
Și cum astfel se întoarse tânărul Iradj acas’,
oastea-i de întâmpinarea pregătită se lăsă,
rupse flamurile-n zdrențe, -ntoarse tâmpine pe dos,
și pomeții celor falnici se făcură de catran.
Văluri negre-nvăluiră și țimbale și-elefanți,
si se zugrăviră-arabii cai în vânăt indigo.
Și prin colb umblă-mpăratul, și prin colb și oastea sa,
și își reluară drumul, colb pe creştet presărând.
Într-un răcnet de durere izbucniră cei viteji,
și cei mari își sfâșiară carnea-n unghii, de pe piept.
(Nu te-ncrede în iubirea soartei tale ca un orb,
nu-i fireasca însuşire-a arcului să fie drept.
Cerul își învârte Roata pe deasupră-ne astfel
până ne răpește chipul drag ce însuși ni-l dădu.
Dușman de-l socoți, iubire-ți dovedește naltul Cer;
iar când ți-l numeşti prieten, nu-și arată fața sa.
Îți voi da povață bună : spală-ți inima de dor
după lumea trecătoare..)
Cu zdrobite inimi toți
cei din oaste și-mpăratul de durerea lui gemând,
se-nturnară în grădina lui Iradj, unde-și avea
sala de ospăț la zile de serbări slăvind pe șahi.
Fereidun intră pe poartă șovăielnic și la sân,
drept pe inimă, strângându-și capul tânărului fiu.
Ochii și-azvârli spre tronul de turcoaze, și privi
la cel cap fără cunună, la cel heleșteu de-oglinzi,
la cei chiparoși cât cerul, la copacii revărsând
trandafirii către poale, la răchiți și la gutui.
Puse bulgări de țărână peste tron, și-oștenii săi
strigătele-și sugrumă pân-ajunseră-n Saturn.
Și gemu-n suspinuri șahul, și își smulse perii albi,
și vărsă-n șiroaie lacrimi, fața și-o însângeră;
și se-ncinse-n cingătoarea năclăită-n sânge cald,
foc punând la-ntreg seraiul locuit de fiul său.
și-apoi smulse și grădina lui de roșii trandafiri,
pârjoli și chiparoșii lui, și astfel ferecă
ochiu-ntreg al bucuriei. Și îmbrățișă la piept
capul lui Iradj, și-ntoarse ochii către Ziditor :
„O, tu, Șahinșah al lumii, dătătorul de dreptăți!
Cată spre nevinovatul fiu care fost ucis;
capu-i retezat de spadă e în fața mea aici,
trupul lui îl sfârtecară leii neamului persan.
Pârjolește-le-ntr-un fulger inimile celor doi
ticăloși, să nu mai vadă niciodată-n ochii lor
decât zile neferice;fă să fie mistuiți
în rărunchii lor de-arsură, până când de mila lor
fiare sângeroase-or plânge. Doamne, -atoateziditor,
o dorință am: ursita să-mi lungească viața-atât
până voi vedea viteazul ce s-o naște din Iradj,
cum se-ncinge-a răzbunare, cum acestor ticăloși
capetele le răpune, cum ei înșiși au răpus
capul fratelui lor tânăr, gingaș și nevinovat.
Când va fi să văd aceasta, Doamne, merge-voi senin
colo unde măsura-va țărna și statura mea!
Plânge-va-n amărăciunea lui atât amar de vremi
până ierburile-or crește năpădindu-l pân’ la piept.
Țărna îi va fi culcușul, pulberile așternut,
și-ochii lui ca doi luceferi de-ntuneric vor fi plini.
Poarta lui va fi închisă, gura lui nu va-nceta
geamătu-i de-amărăciune: „O, viteazul meu iubit,
nici un prinț nu răposat-a precum tu ai răposat!
O, tu fiul meu, măritul! Capul tău a fost răpus
cu nevrednicie multă de-Ahriman, iar trupul tău
a avut în loc de giulgiu gura leilor flămânzi!..
Fiarele nu-și mai găsiră nici odihnă și nici somn,
toate-atât de mult urlară și gemură toate-n plâns.
Oamenii de prin ținuturi se-adunară-n orice loc,
și rămaseră-n durere și-n zăbranic, ochii plânși,
inima însângerată. Câte zile, câte nopți
nu trecură-astfel, la viață toți privind cu ochi de mort!.