Bijan se-narmă să plece; strânse cingătoarea sa
şi pe cap îşi puse coiful; şi cu sine îl luă
şi pe Gurguin ce-i fiul lui Milad, drept ajutor
deopotrivă de puternic şi cutezător ca el.
De la curte, cu gheparzii şi cu şoimii se porni,
să vâneze-n calea-i lungă; ca un elefant porni
spumegând şi pretutindeni tăie capete de zor
la coluni Şi la gazele. Toţi sălbatecii berbeci
prin deşert prăsiţi căzură pradă-n ghiare de gheparzi
ce le sfâşiară pieptul, toţi în inimi spăimintaţi.
Capetele de onagri toate fură prinse-n ochi
de arcan; de bună seamă că puteai să te întrebi
dacă e Bijan acesta sau e şahul Thamures
cel care învinse divii. Prinşi în ghiara şoimilor,
mulți fazani din nori vărsară sânge, calde picături,
pe-albe flori de iasomie. şi războinicii-amândoi
astfel îşi urmară drumul, şi deşertul le păru o
grădină-nfloritoare.
În sfârşit Bijan văzu
codrul şi simți în pieptu-i sângele şi mai aprins;
cei mistreți de prin pădure nu ştiau că el, Bijan,
telegaru-şi înşeuase să-i înfrunte; şi cei doi
perşi mai merseră-nainte şi descălecară-apoi
într-o margine de codru; îşi aprinseră un foc;
lângă el se aşezară şi-l hrăniră din belşug,
trunchiuri de copaci zvârlindu-i; vin avură-ntr-un burduf ;
prinseră o iapă grasă de onagru şi pe loc
ciopârțând-o, pe jăratic fripseră ciozvârte mari;
se-ospătară şi pe urmă se gândiră să bea vin;
prinseră în mâini burduful veselindu-se-amândoi.
Când simțiră că le arde fața de atât băut,
Gurguin, pentru odihnă, vru să-şi caute un loc,
dar Bijan îi spuse: „Frate, nu mi-i somn; nu te culca,
treaz rămâi ca mai uşure să-mplinim ce ni s-a dat,
şi-astfel să ne dăm silință să-l scăpăm pe şah de griji.
Nota infomativă :
Iranienii, locuitori de la hotarul dintre Iran si Turan,
cerură şalului Kei Khosro ajutor împotriva mistreților
care le distrugeau semănăturile. Dintre pahlivani
se oferi să-i ajute doar Bijan, fiul lui Guiv.
Mergi tu lângă lacu-acela, câtă vreme pe mistreți
îi voi săgeta cu arcul. Grăhot când vei auzi-n
codru, prinde-ți buzduganul şi fii gata; vrun mistreț
dacă va scăpa din mâna-mi țeasta îi vei doborî
numai dintr-o izbitură!” Dar viteazul Gurguin
îi răspunse într-o doară: „Nu aşa m-am inteles
cu stăpânul nostru tânăr; giuvaeruri ai primit,
aur şi argint, şi lupta ai luat-o-n seama ta:
vrun alt ajutor nu-mi cere decât drumul să-ți arăt.”
Ascultând aceste vorbe, tare se uimi Bijan,
de-ai fi zis că lumea-ntreagă i se-ntunecă-n priviri.
Dar intră cu vitejie în pădure ca un leu
încordat ținându-şi arcul; scoase chiote precum
tunete de primăvară, frunza din copaci făcând
să se scuture ca ploaia. Urme de mistreți urmă
ca un elefant în vremea-mperecherii, -n pumn strângând
spada lui strălucitoare. Toți mistreții-asupra sa
năvăliră, Şi țărâna răscoliră-n colții lor,
colți ce fulgere vărsară, de-ai fi zis că s-au pornit
lumea să ne-o pârjolească! Un mistreț cât Ahriman
zalele în rât îi rupse lui Bijan; colți şi-ascuți
de copaci, precum s-ascute vârful suliții de-oțel
de a gresiei tărie. Astfel crâncenii colțoşi
şi-ntețiră focul luptei, iară fumul ce ieşi
fumegă din codrul negru. În sfârşit, Bijan lovi-n
frunte pe-un mistreț cu spada, despicându-i greul cap
ca de elefant! şi-atuncea, râmătorii nenfricați
şi sălbateci o zbughiră, precum vulpile târând
trupuri de tăiş sluțite, inimi obosite-n piept
de cumplita bătălie. Iar Bijan le şi tăie
căpătinile cu spada şi le spânzură-n curea
de oblânc pe-al său puternic telegar numit Şebrang;
căci vroia la şah să ducă albii colți luând cu el
capetele retezate de pe trunchiuri, dovedind
celor bravi că la mistreții groaznici le-a venit de hac.
Căpățânile tăiate le-atârnă şi de grumaz
calului, şi fiecare cap cât muntele-atârna,
de-ar fi obosit şi-un taur să le care după gât.
Cronica șahilor
Sensul versurilor
Bijan, un erou persan, se oferă să scape un ținut de mistreți devastatori. El se confruntă cu pericolele pădurii și, în cele din urmă, triumfă, aducând trofee șahului ca dovadă a curajului său.