Firdousi – 99 (105) Kei Kavus Întoarcerea Lui Rostam În Zabulistan

Oastea merse dinaintea negrului coșciug; cei mari
pulbere își presărară-n creștet și scurtară-apoi
cozile la telegarii negri și de soi arab;
tâmpine duruitoare și lungi trâmbițe de bronz
sparseră în mii de țândări. Când Destan, fiul lui Sam,
dădu ochii cu sicriul, de pe cal descălecă
lăsând frâiele-i de aur. Rostam naintă pe jos,
cu veșmintele în zdrențe, inima-n fâșii și ea.
Bravii descătărămară cingătorile, plecând
frunțile până-n țărână-n fața negrului coșciug;
de pe spatele cămilei l-așezară pe pământ.
Vai de-acest viteaz! Sub ochii lui Destan, feciorul său,
Rostam, ridicând capacul ce fusese-n cuie prins,
cuie de-aur, înflorate, zise: „Iată-l pe viteaz!
După ce a stat călare pe-arcuitul curcubeu,
doarme în nemernicia ăstui prea îngust coșciug!”
Destan lacrimi mari de sânge revărsă din ochii-adânci,
rugi-nălțând, în zbuciumarea-i, spre Cel care-i călăuz.
Rostam zise: „O, vestitul meu fecior! Acum ești mort,
și-am rămas întru mâhnire și durere să mă zbat.”
Zal îi zise: „De mirare-i că Sohrab a prins în mâini
greul buzdugan! Vezi bine, printre marii luptători
de minune-a fost, și-o mamă n-o mai naște fiu ca el.”
Zise, și-ochi și gene-n sânge se muiară lăcrimând;
nu-ncetă să povestească de nepotul său, Sohrab.
Rostam năvăli-n palatu-i strigăte scoțând prelungi,
și lăsă coșciugul negru dinaintea lui. Și când
Rudabe văzu sicriul lui Sohrab, și pe Rostam
pe obraji c-un râu de sânge, zise: „Mândrule viteaz,
saltă-ți pentru-o clipă fruntea de pe-acest coșciug!” și-atunci începu să se jelească și din piept să scoată-adânci
gemete și lungi suspine: „O, fecior de pahlivan
care te-ai luptat cu leii biruindu-i; o, nicicând
nu se va mai naște-n lume un viteaz precum ai fost!
De-acum mumei tale taine nu-i vei mai destăinui;
nu-i vei spune ce-ți aduse vremea-n care năzuiai
ah! atâta fericire! Oh! ce tânăr ai intrat
în lăcașul nopții negre, printre cei fără noroc.
Nu-i vei spune ce ursită taică-tău ți-a pregătit
crâncen spintecându-ți pieptul!” Bocetele ei prelungi
din palat se-nvolburară către cer, până-n Saturn,
cine-o auzi, în lacrimi izbucni și-n plâns amar.
Rudabe apăi se trase în cămările-i, și-afund
coborî-n mâhnire, -n jale, inima în chin amar
se zbătea, obrajii palizi. Când și-acestea le văzu,
plânse în amărăciunea inimii Rostam, din ochi
revărsând șuvoi de sânge ce-i ajunse și pe piept;
de te-ai fi-ntrebat tu însuți dacă n-a venit cumva
Ziua Judecății fiindcă bucuria-a părăsit
inimile tuturora. și din nou, Rostam coșciugul
leului Sohrab — l-aduse dinaintea celor mari;
smulse cuie și capacu-l ridică, și pentru Zal
și cei mari săltă și giulgiul arătându-și fiul mort.
Ai fi zis că bolta-albastră stelele și-a năruit,
iar femeile, bărbații, tineri și bătrâni, cu toți
tremurară; palizi-ceară, haine-n zdrențe fluturând,
cu îndurerate inimi, tăvălindu-și fruntea-n colb.
Tot seraiul se schimbase într-un uriaș coșciug,
de când leul și-așternuse între scânduri patul său.
Brațe de-i vedea, picioare, ar fi zis oricine-atunci
că e însuși străbunicul Sam de luptă obosit
și-adormit. Brocartul galben iar i-l puse tatăl său,
și bătu capacu-n cuie prea îngustului sicriu:
„De i-aș face criptă de-aur, de i-aș umple ăst coșciug
cu mosc negru, după moarte-mi, toate jefui-le-vor,
și de-aceea nu-mi rămâne altceva deenfăptuit.”
Îi clădi atunci boltită criptă semănând leit
cu copita uriașă-a unui falnic armăsar.
Notă explicativă :
Giulgiul era din „brocart țesut din fire și flori de aur”.
Nu se poate preciza dacă este vorba de un al doilea sicriu, sau rapsodul, pentru a întări atmosfera de jale, aduce din nou
imaginea coșciugului cioplit „din trunchiuri groase de aloe”.
Ochii lumii-ntregi orbiră de-atât vaiet, de-atât plâns!
Și-i ciopli din trunchiuri groase de aloe un coșciug
și-l bătu în cuie de-aur. Lumea-ntreagă clocoti
auzind că pahlivanul își ucise propriu-i fiu;
lumea-ntreagă fu mâhnită, și-oricui i se povesti,
căzu pradă întristării. Trecu vremea și Rostam
nu simți vreo bucurie în adâncul inimii.
Pân’ la urmă: împăcarea, căci văzu că pe alt drum
nu-i rămâne să pornească. Lumea-atâtea amintiri
ne-a păstrat precum aceasta, fiindcă soarta risipi
din belșug dureri în suflet fiecărui muritor.
Care este omu-acela cu bun simț ce va-ndura
vicleniile ursitei?
Când cei din Iran apoi
cele de mai sus aflară, focul chinului zbucni-n
sufletele tuturora. Human în Turan întors,
se-nfățișă îndată șahului Afrasiab
ca să-i spună ce văzuse. Cel stăpân peste Turan
mut rămase de uimire, și în sinea-i chibzui
din această întâmplare ce urmări vor mai ieși.
Cronica Șahilor