Pe cel câmp de bătălie, Sohrab prinse un gerid,
cu uimire amintindu-și de ce i-a spus maică-sa.
Strâmt și-aleseră ei locul, și-ncepură a-și zvârli
unu-ntr-altul suliți scurte. Când la suliți n-au rămas
nici inele și nici vârfuri, își întoarseră-amândoi
frâu-n stânga, și cu spade indiene s-au izbit
unul pe-altul de țâșniră fulgerele din oțel.
Spade li se rup în două din izbire, ce izbiri!
parcă-aduc în scăpărare Ziua Marii Judecăți!
Mâna-au pus pe buzdugane, și-obosiră brațele
bravilor, și buzdugane în vârtoase izbituri
li se-ncovoiară, grele, caii șovăiră-n mers,
luptătorii tremurară. Și căzură de pe cai
platoșe și zale rupte lunecau de pe cei doi.
Nota informativă :
ce i-a spus maică-sa – Adică, de semnele lui Rostam,
descrise de Tehmime.
Cai și cavaleri se-opriră, încleștații neputând
mâini și brațe să mai miște; trupul leoarcă de sudori,
gura năclăită-n pulberi, limba numai crăpături
de atâta uscăciune. Ei se-desfăcură-apoi
unul de-altul, cel părinte de neliniște muncit,
fiul frânt de oboseală. O, tu lume, -nfăptuiești
multe lucruri uimitoare! Ce-i zdrobit și ce-i întreg
sunt doar ale tale fapte. Dragostea între acești
luptători nu se arată în nici unul; sunt lipsiți
de simțire, duioșia amuțită e în ei.
Dobitoacele din lume, fie pește din ocean
sau onagru din pustie — toate puii și-i cunosc;
numai omul în orbirea și înverșunarea sa
nu mai vede care-i chișman, care-i al său însuși rod.
Rostam zise întru sinea-i: „Niciodată n-am văzut
crocodil ca omul ăsta orb în luptă năvălind.
Lupta-n peșteră cu divul alb un joc mi s-a părut,
și-acum inima-mi slăbește dinaintea unui om,
dinaintea-a două brațe ale unuia ce nu-i
nici stăpânitorul lumii, nici viteaz și nici vestit
printre cei sus-puși! Din luptă m-am tras tare obosit,
mort aproape, pe când două oști priveau cum luptă el.”
Apoi când și telegarii celor doi s-au odihnit
după-a luptei istovire, tânărul și cel bătrân
arcurile-și încordară; dar fiind ei în armuri,
și în platoșe din pielea leopardului pestriț,
cu săgețile de trestii prelungite-n vârf cu fier
nici o rană nu-și făcură. Se aprinseră-amândoi,
și-amândoi se înșfăcară de sub late cingători.
Rostam care-n bătălie stânca neagră ți-o smulgea,
îl smuci de cingătoare pe Sohrab nădăjduind
de pe șea să-l aridice în această luptă. Dar
trupul tânărului trupeș nici nu se clinti din șea,
și Rostam privi la brațu-i rămânând neputincios.
Trase braț din cingătoarea lui Sohrab, mereu uimit
de vigoarea-i nesecată.
Cei biruitori de lei
se răsniră după-aceea; spatele și l-au întors
frânți, sleiți de-atâta luptă, prăpădiți și ciopârțiți.
Dar Sohrab își mai desprinse de la șea cel buzdugan;
strânse-n pinteni bidiviu-i și pălindu-l pe Rostam,
umăru-i zdreli. Se-ntoarse Rostam și-ncă vlagă-avu
suferința s-o îndure. Sohrab îi zâmbi zicând:
„O, tu cavaler! Cum tremuri sub izbirea celor tari,
și s-ar zice că în luptă Rakș e doar un biet colun;
însă brațele-amândouă ale unui brav întrec
pe oricine în tărie, și-un bătrân oricât de nalt,
e smintit de-o vrea să-nfrunte pe-un asemenea flăcău!”
Istoviți se despărțiră unul de-altul; le păru,
lumea-atâta de îngustă că se-ntoarseră plecând
cu îngrijorate inimi. Drept spre oastea din Turan
Rostam năvăli ca tigrul ce-și zărește prada lui.
Sohrab se-ndreptă spre oastea din Iran; lăsându-i frâu
slobod calului cel iute, -n rânduri năvăli și mulți
bravi ca snopi se prăbușiră-n jurul lui; se năpusti
ca un lup în grosul oastei, tari și slabi fugind de el.
Rostam trist gândi în sinea-i câte rele-ar fi adus
fără nicio îndoială lui Kavus ăst tiurc viteaz,
de-ar fi răsărit cu zale și pe brațe și pe piept!
Se grăbi să se întoarne-n tabără-i, cu inima
plină de aceste temeri, când zări, dintre oșteni,
pe Sohrab venind cu sânge să roșească negrul colb;
plin de sânge-i era brațul, plin și-al lăncii sale fier,
și cămașa lui de zale, de-ai fi zis că s-a-mbătat
de cumplita-i vânătoare. La priveliştea-i, Rostam
se aprinse de mânie. Scoase-un răcnet ca de leu
mânios și-acestea-i zise: „O, tu chip însângerat!
Dintre perși războinici cine te-a izbit? Cum n-ai putut
mîna răului s-o-nlături? Cum de mi te-ai repezit
precum lupul într-o turmă?” Sohrab îi dădu răspuns:
„Oastea din Turan nici luptă n-a voit și nici un rău;
dar tu ai izbit-o-ntâiul, pe când nimeni nu căta
să se lupte împotrivă-ți!” Rostam îi răspunse-astfel:
„Ziua-acuma-i pe sfârșite, dar când Soarele măreț
care luminează lumea, răsări-va, -aici în câmp
hotărî-vom al cui este al spânzurătorii ștreang
și-al cui tronul; fiindcă lumea luminoasă de aici
hărăzită-i numai spadei! Fie să nu cazi sub fier,
fiindcă mânui bine spada și-ncă-a lapte amiroși!
Vom veni în zorii zilei cu oțelele în pumni;
mergi acum, până voința Domnului s-o-ndeplini!”.
Sensul versurilor
Poemul descrie o luptă crâncenă între doi eroi, Rostam și Sohrab, fără ca ei să știe că sunt tată și fiu. Bătălia este plină de forță și onoare, dar și de tragism, evidențiind ironia sorții și orbirea oamenilor în fața legăturilor de sânge.