Firdousi – 99 (101) Kei Kavus Lupta Dintre Rostam și Sohrab

Pe cel câmp de bătălie, Sohrab prinse un gerid,
cu uimire amintindu-și de ce i-a spus maică-sa.
Strâmt și-aleseră ei locul, și-ncepură a-și zvârli
unu-ntr-altul suliți scurte. Când la suliți n-au rămas
nici inele și nici vârfuri, își întoarseră-amândoi
frâu-n stânga, și cu spade indiene s-au izbit
unul pe-altul de țâșniră fulgerele din oțel.
Spade li se rup în două din izbire, ce izbiri!
parcă-aduc în scăpărare Ziua Marii Judecăți!
Mâna-au pus pe buzdugane, și-obosiră brațele
bravilor, și buzdugane în vârtoase izbituri
li se-ncovoiară, grele, caii șovăiră-n mers,
luptătorii tremurară. Și căzură de pe cai
platoșe și zale rupte lunecau de pe cei doi.

Nota informativă :
ce i-a spus maică-sa – Adică, de semnele lui Rostam,
descrise de Tehmime.

Cai și cavaleri se-opriră, încleștații neputând
mâini și brațe să mai miște; trupul leoarcă de sudori,
gura năclăită-n pulberi, limba numai crăpături
de atâta uscăciune. Ei se-desfăcură-apoi
unul de-altul, cel părinte de neliniște muncit,
fiul frânt de oboseală. O, tu lume, -nfăptuiești
multe lucruri uimitoare! Ce-i zdrobit și ce-i întreg
sunt doar ale tale fapte. Dragostea între acești
luptători nu se arată în nici unul; sunt lipsiți
de simțire, duioșia amuțită e în ei.
Dobitoacele din lume, fie pește din ocean
sau onagru din pustie — toate puii și-i cunosc;
numai omul în orbirea și înverșunarea sa
nu mai vede care-i chișman, care-i al său însuși rod.
Rostam zise întru sinea-i: „Niciodată n-am văzut
crocodil ca omul ăsta orb în luptă năvălind.
Lupta-n peșteră cu divul alb un joc mi s-a părut,
și-acum inima-mi slăbește dinaintea unui om,
dinaintea-a două brațe ale unuia ce nu-i
nici stăpânitorul lumii, nici viteaz și nici vestit
printre cei sus-puși! Din luptă m-am tras tare obosit,
mort aproape, pe când două oști priveau cum luptă el.”
Apoi când și telegarii celor doi s-au odihnit
după-a luptei istovire, tânărul și cel bătrân
arcurile-și încordară; dar fiind ei în armuri,
și în platoșe din pielea leopardului pestriț,
cu săgețile de trestii prelungite-n vârf cu fier
nici o rană nu-și făcură. Se aprinseră-amândoi,
și-amândoi se înșfăcară de sub late cingători.
Rostam care-n bătălie stânca neagră ți-o smulgea,
îl smuci de cingătoare pe Sohrab nădăjduind
de pe șea să-l aridice în această luptă. Dar
trupul tânărului trupeș nici nu se clinti din șea,
și Rostam privi la brațu-i rămânând neputincios.
Trase braț din cingătoarea lui Sohrab, mereu uimit
de vigoarea-i nesecată.
Cei biruitori de lei
se răsniră după-aceea; spatele și l-au întors
frânți, sleiți de-atâta luptă, prăpădiți și ciopârțiți.
Dar Sohrab își mai desprinse de la șea cel buzdugan;
strânse-n pinteni bidiviu-i și pălindu-l pe Rostam,
umăru-i zdreli. Se-ntoarse Rostam și-ncă vlagă-avu
suferința s-o îndure. Sohrab îi zâmbi zicând:
„O, tu cavaler! Cum tremuri sub izbirea celor tari,
și s-ar zice că în luptă Rakș e doar un biet colun;
însă brațele-amândouă ale unui brav întrec
pe oricine în tărie, și-un bătrân oricât de nalt,
e smintit de-o vrea să-nfrunte pe-un asemenea flăcău!”
Istoviți se despărțiră unul de-altul; le păru,
lumea-atâta de îngustă că se-ntoarseră plecând
cu îngrijorate inimi. Drept spre oastea din Turan
Rostam năvăli ca tigrul ce-și zărește prada lui.
Sohrab se-ndreptă spre oastea din Iran; lăsându-i frâu
slobod calului cel iute, -n rânduri năvăli și mulți
bravi ca snopi se prăbușiră-n jurul lui; se năpusti
ca un lup în grosul oastei, tari și slabi fugind de el.
Rostam trist gândi în sinea-i câte rele-ar fi adus
fără nicio îndoială lui Kavus ăst tiurc viteaz,
de-ar fi răsărit cu zale și pe brațe și pe piept!
Se grăbi să se întoarne-n tabără-i, cu inima
plină de aceste temeri, când zări, dintre oșteni,
pe Sohrab venind cu sânge să roșească negrul colb;
plin de sânge-i era brațul, plin și-al lăncii sale fier,
și cămașa lui de zale, de-ai fi zis că s-a-mbătat
de cumplita-i vânătoare. La priveliştea-i, Rostam
se aprinse de mânie. Scoase-un răcnet ca de leu
mânios și-acestea-i zise: „O, tu chip însângerat!
Dintre perși războinici cine te-a izbit? Cum n-ai putut
mîna răului s-o-nlături? Cum de mi te-ai repezit
precum lupul într-o turmă?” Sohrab îi dădu răspuns:
„Oastea din Turan nici luptă n-a voit și nici un rău;
dar tu ai izbit-o-ntâiul, pe când nimeni nu căta
să se lupte împotrivă-ți!” Rostam îi răspunse-astfel:
„Ziua-acuma-i pe sfârșite, dar când Soarele măreț
care luminează lumea, răsări-va, -aici în câmp
hotărî-vom al cui este al spânzurătorii ștreang
și-al cui tronul; fiindcă lumea luminoasă de aici
hărăzită-i numai spadei! Fie să nu cazi sub fier,
fiindcă mânui bine spada și-ncă-a lapte amiroși!
Vom veni în zorii zilei cu oțelele în pumni;
mergi acum, până voința Domnului s-o-ndeplini!”.