Umbra magnoliei japoneze acum
mai rară-i când bobocii vineții
au căzut. Vibrează intermitent
în vârf un greiere. Dar nu mai e
timpul pentru un unison vocal,
Clizia, pentru un zeu nelimitat
care-și devoră și-ntremează credincioșii.
Mai lesne era să te cheltui, să mori
la cel dintâi bătut de aripi, la întâlnirea
cu dușmanul, un joc. Începe-acum
viața grea: dar nu pe tine, ars
de soare – înrădăcinat și totuși moale
sturz care zbori înalt deasupra recilor
cheiuri ale fluviului – nu pe tine,
fragilă pasăre fugară cărei
zenit, nadir, Capricorn, Cancer i-s
la fel, pentru c-ar fi războiu-n tine
și-n cine-adoră-n tine de la Mire
stigmatele, te biciuiește gerul…
Dau ceilalți înapoi. Iar pila fină
ce roade va tăcea, golita scoarță
a celui ce cânta va fi curând
doar praf de sticlă pe sub pași, iar umbra
lividă-i – toamna, iarna și ce-i peste
cert e conduce și în el m-arunc,
chefal săltat pe uscat sub luna nouă.
Adio.
Sensul versurilor
Piesa explorează teme precum efemeritatea, sacrificiul și acceptarea inevitabilului declin. Imaginea umbrei magnoliei japoneze, care se reduce odată cu trecerea timpului, simbolizează pierderea și transformarea. Naratorul se aruncă în acest ciclu, acceptând soarta cu un adio final.