Țiparul, sirena
mărilor reci ce lasă Baltica
spre-a ajunge într-ale noastre mări,
în estuare-apoi și-n râuri
suite în adânc și sub șuvoi potrivnic,
pe apă-n sus, din braț în braț,
din fir în fir, tot mai subțire,
tot mai lăuntru, mai în miezul
pietrei, strecurat
prin ochiuri de nămol până-ntr-o zi
când revărsată lumina din castani
îi scapără scânteia în bălțile statute,
în râpile ce se prăvale
dinspre-Apenini înspre Romagna;
țiparul, torță, bici,
săgeată a iubirii pe pământ,
adusă doar de-a noastre văgăuni
ori de secate pirenaice pâraie
în raiurile fecundării;
el, suflet verde, viață căutând
acolo unde mușcă
doar arșița și pustiirea,
scânteie care spune
totul începe când totul pare
a se carboniza, el, bronhie-ngropată,
iris fulgerător, el, geamăn
intactei nestemate ce stă-ncrustată
între a tale gene și aruncă raze
spre fiii omului, în glodu-ți cufundați, poți oare
să nu-l socoți tu frate?
Sensul versurilor
Poemul celebrează țiparul ca simbol al vieții și al renașterii, chiar și în locuri aride și aparent lipsite de speranță. El este văzut ca o scânteie divină, o legătură între om și natură, un simbol al fraternității și al speranței.