Cu-al vieții rău ades m-am întâlnit:
Era râu gâtuit ce clocotește,
Era o frunză ce se răsucește
Uscată, era calul prăvălit.
Bine n-am cunoscut, decât minunea
Întredeschizând divina Indiferență:
Era statuia calmă-n somnolență
De-amiază, norul, și șoimul în înălțimi zvârlit.
Sensul versurilor
Piesa explorează dualitatea vieții, confruntarea cu răul și găsirea unui refugiu temporar în momente de indiferență divină. Natura este un element central, reflectând atât aspectele dificile, cât și cele sublime ale existenței.