Adu-mi apusul de soare-ntr-o cupă,
Socoate cănile din zori – şi după
Să-mi spui cu Rouă câte-s pline,
Şi dimineaţa cît se-ntinde –
Când doarme ţesătoarea – cine
Mai ţese pânzele senine!.
Şi scrie-mi câte note ai simţit
În extazul Prihorului ameţit
În ramul plin de umire nouă –
Ţestoasa câte plimbări a făcut –
Albina câte potire a băut,
La marea Orgie cu rouă!.
Bolta cerească de cine e dusă
Şi cine mână zarea supusă
Cu nuiele subţiri de Azur?
Degetele cui sunt stalactite –
Salbele nopţii de cine-s socotite
De nu s-a pierdut vreuna-mprejur?.
Şi cine a clădit Căscioara Albă, cine
A zăvorât ferestrele atât de bine
Ca spiritu-mi să nu pătrundă în larg?
Cine-ntr-o zi de gală anume
Îmi va deschide dincolo de lume
Şi voi lăsa zorzoanele în prag?
Sensul versurilor
Piesa este o meditație poetică asupra frumuseții naturii și a misterelor universului. Vorbitorul caută răspunsuri la întrebări profunde despre creație și existență, exprimând o dorință de a transcende limitele fizice și spirituale.