E o zi în amintirea mea oprită.
Îmi amintesc de voi, mari arbori din câmpie,
Scoarțe unite-n humus și recolte,
Arbori hrăniți din febrele pământului,
Coapse greoaie chinuite de zăpezi.
Când aerul e roșu în adâncimea verii,
Sau când iarna-i aici obosită de leșiile polului,
Să fiu demn, în sfârșit,
De singurătățile trupurilor voastre.
E o zi în amintirea mea oprită.
Când toamna se culca pe pietre,
Și ploaia nu mai știe unde să-și clătească pletele,
Și umbrele noastre se caută, gură în gură,
Și morții se înapoiază din incest,
Somnuri ucise sub pipăitul nadirului,
Veșnic simțind între oasele lor cuiele lungi ale coșciugului,
O mână pe pântec rămasă,
Atunci sângerați tot sângele furtunilor
Și cald e nisipul de un somn nevăzut.
E o zi în amintirea mea oprită.
Cunună vă fac în jurul tâmplelor păsările,
Sunteți oceanul,
Sunteți fluviile,
Munții,
Bateți la ușa caselor
Urcați în cer,
Sunteți îngerii mei cu picioarele vegetale.
Alți oameni mână cirezile,
Alții plugurile navigând fără pânze,
Alții însămânțează ajutând pământul,
Alții, copiii, culeg cele din urmă spice.
E o zi în amintirea mea oprită.
De când moartea îmi umblă pe urme,
Sunteți aici înclinați deasupra emigratului,
Ce-și cântărește ranița
Înainte de a o trece
Apusului.
Sunteți aici, semne printre oameni,
Și cântați când mioarele plâng.
E o zi în amintirea mea oprită.
Pădurea – îmbătrânește pentru iarnă,
O căprioară oarbă-a rătăcit,
Suflarea ei acoperă tăcerea:
Nu-i tulburați călătoria!.
Un câine se îndepărtează,
Își caută sufletul,
Înfrângerea-i trece în nenorocire.
Sunteți ai mei până-n străfundul pământului,
Copaci care vă temeți să fiți cer,
Pe-nceata veșnicie a copilăriei mele.
E o zi în amintirea mea oprită.
Iată, câmpia își întinde oasele,
Împresoară colinele,
Se crede hotar
Și desparte apele
De la un potop la altul.
Când s-or împlini peste tot sfâșierile,
Și-oi fi mai puțin laș,
Și-oi ști de fiecare chip ce plânge,
Atunci voi vorbi aspru,
Cum trebuie să vorbești
Când cresc unghiile
Și merg în întâmpinarea cărnurilor.
Când plugarii lumii
Vor face semn oceanului
Să schimbe locul țărmurilor,
Și va înainta
Turma de valuri roșii..
Fi-veți voi păstorii lui, mari arbori ai câmpiei mele?
Sensul versurilor
Piesa este o meditație asupra naturii, a morții și a rolului arborilor ca martori și protectori ai umanității. Vorbitorul își găsește consolare și inspirație în prezența lor, văzându-i ca pe niște entități spirituale care transcend timpul și spațiul.