O, ce măreț e iadul!
În iad nu vorbește nimeni de moarte.
Iadul e zidit înlăuntrul pământului
și-i înfrumusețat cu flori de jăratec.
În iad nimeni nu spune cuvinte deșarte.
În iad nimeni n-a băut și nimeni n-a dormit
și nimeni nu zăbovește și nimeni n-are tihnă.
Nimeni nu vorbește în iad, și totuși strigă cu toții,
lacrimile aici nu-s lacrimi și mâhnirea și-a pierdut puterea.
În iad nu se îmbolnăvește nimeni și nimeni nu obosește.
Iadul e același mereu. Iadul e veșnic.
Sensul versurilor
Piesa descrie o viziune a iadului ca un loc paradoxal, unde absența caracteristicilor vieții (odihnă, bucurie, comunicare) nu aduce ușurare, ci o formă eternă de suferință. Iadul este prezentat ca un loc static și veșnic, unde emoțiile își pierd puterea, dar strigătul interior persistă.