O baladă.
Cerurile erau sure și aspre;
Frunzele erau crispate și seci;
Frunzele erau istovite și reci;
Era noapte-n pierdutul Octombrie,
Al anului acela pierdut în veci;
Pe aproape de sumbrul lac Auber,
În inima cețoasei țări Weir;
Era jos lângă mlaștina Auber,
În pădurea gulzilor – Weir.
Odată, acolo, printr-o alee titanică,
De chiparoși, rătăceam cu-al meu Suflet,
De chiparoși, cu Psyche, al meu Suflet.
Îmi era inima, pe acea vreme, vulcanică,
Precum zgura care se răstoarnă în gol.
Precum lava care, fără tihna, în gol.
Aruncă râuri de pucioasă la Yaanek
În extrema climă, la pol;
Gemând se răstoarnă din Muntele Yaanek
În imperiile borealului pol.
Vorbele ne erau grave și sobre,
Gândurile erau paralizate și seci,
Amintirile erau trădătoare și reci,
Nu știam, vai, că suntem în Octombrie,
Nu vedeam, vai, a anului noapte,
(Rară, între altele, din veci!)
Nu ne-aminteam de sumbrul lac Auber,
(Nici că mai străbătusem negurosu-i mister)
Nu ne aminteam de-un lac Auber,
Sau de pădurea gulzilor – Weir.
Și, cum noaptea plutea acum joasă
Și cadranele stelelor lămureau dimineața,
Cadranele stelelor arătau spre dimineața,
În fundul aleii, o nebuloasă
Și delicvescentă lumină capătă viață,
Din boarea căreia, miraculoasă,
Cu îndoitul-i corn se ivi, din ceață,
Stema, de diamante a Astarteei,
Cu îndoitul-i corn, clară, din ceață.
Și spusei: „Decât Diana-i mai tandră;
Alunecă prin eter de suspine,
Se joacă-n eter de suspine;
A văzut nezvântate lacrimile obrazului
De care viermele mereu se ține
Și-a venit peste zodia Leului
Să ne arate drumul cerului,
Al leteenei păci a cerului.
S-a ridicat, în ciuda Leului,
Să scânteieze peste noi strălucitorii ei ochi;
A trecut vizuina Leului
Cu dragoste-n luminoșii ei ochi”.
Dar Psyche, ridicând al său deget,
Zise: „Vai, de stea îmi e teamă
De strania-i paloare mi-e teamă:
Haide să fugim fără preget!
O bănuiesc! Să zburăm! Îmi e teamă!”
Agonic vorbi, lăsând să-i cadă
Aripile, până se târâră în praf.
Dezolata hohoti, lăsând să-i cadă
Penele, până se muiară în praf,
Întristate se muiară în praf.
Răspunsei: „Totul nu-i decât vis:
Să mai stăm în nestinsa lumină!
Îmbăiați în cristalina lumină!
Sibilina-i splendoare Speranța radiază
Și Frumusețe, pe bolta senină:
Iat-o! Se înalță vibrând în noaptea senină!
Să credem, trebui să credem în strălucita ei rază
Și sigur să fim: ne va arăta drumul drept!
Să credem, trebui să credem în lucitoarea ei rază
Care știe doar să ne-arate drum drept,
Când fâlfâie sus în Cerul cel drept:”.
Așa o-mpăcai pe Psyche, o sărutai,
Îi alungai groaza,
Lângă mine-o luai;
La sfârșitul aleii ajungând fără veste
Ne opri poarta unui mormânt,
Poarta unui mormânt cu-o poveste;
Și spusei: „Ce e scris, dulce soră,
Pe lespedea grea a acestui mormânt?”
„E cavoul Ulalumei pierdute,
Ulalume, Ulalume, un cuvânt!”.
Se făcu inima-mi de cenușă, tristă,
Cum erau frunzele crispate și seci,
Cum erau frunzele istovite și reci,
Și strigai: „Era tot în Octombrie
În chiar asta noapte din anul trecut,
Când aici am adus o povară de groază,
Am adus o povară și-un ultim sărut!
În această noapte unică-ntre toate,
Ce demon din nou pe aici m-a cerut?
Ah, cunosc, acum, sumbrul lac Auber
Din inima cețoasei țări zisa Weir,
Recunosc umeda mlaștina Auber
Și pădurea gulzilor – Weir”.
Tr. Emil Gulian
Sensul versurilor
The poem explores the themes of loss and remembrance, as the narrator revisits a place where he experienced a profound grief, the death of his beloved Ulalume. The journey is filled with dark imagery and a sense of foreboding, culminating in the realization of the painful memory he had tried to suppress.