În cristalul tău luminos și clar,
Apa vagabondă și leneșă, iată
E stema de fulger a podoabei ce-n dar
Îți dau cu inima neferecată,
A lui Alberto șagalnica față;
Îți tremură unde mai tare când ea
Privește imaginea-i geamănă..
Atuncea-nzăuatul râu
Cu drăguțul ei seamăn;
În inima ei, ca-ntr-un val,
Chipul lui adânc stă ascuns –
Inima ei care tremură razelor
Ochilor lui care-au pătruns.
Tr. Emil Gulian
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă romantică în care chipul unei fete și al iubitului ei se reflectă în apa unui râu. Râul devine un simbol al legăturii dintre ei, iar inima fetei ascunde chipul iubitului, reflectând adâncimea sentimentelor sale.