Ce-aș mai putea acum cerși tăcerii?
O lacrimă, o mare, un potop?
A-nserat, Dumitru al lui Pricop
Tot pruncul orb jertfindu-se-n dureri.
Ai în ciolane câteva milenii
De sfinți furați de aripi și văzduh,
Mai au imensul lor ogor de duh
În care se-ntrupau de Paști, la denii?
Nu le mai cer nici milă, nici iertarea,
Ci doar curata binecuvântare
Să-mi lase munții vârstelor primare
Când le-am zidit în suflet întruparea.
Să pot din nou lumina să le-o sorb
Acum, când chiar și pentru mine-s orb.
Sensul versurilor
Piesa este o introspecție profundă asupra condiției umane, a sacrificiului și a căutării spirituale. Vorbitorul se simte pierdut și orb, căutând o formă de iluminare sau binecuvântare din trecut.