Ca o respirare slabă, cea mai tristă, cea din urmă
Ce o scoate-n agonie sufletul care se curmă,
Înflorit-a trandafirul din fereastra mea cu soare
Bobocelul cel din urmă, cea din urmă dulce floare.
Eu l-am rupt atunci din glastră şi l-am pus într-un pahar
Vrând să-i dau prin apă dulce viaţă lungă…
În zadar!
Cum e azi, chiar pusă-n apă va muri sărmana floare
Precum sufletu-mi muri-va chiar întinerit la soare.
Dar ducându-mă, un lucru pe pământ eu mai doresc:
Aş voi acestei roze, zile lungi să-i dăruiesc…
Sau de nu, privind pe gânduri cum cad foile-i în şir,
Să am drept tovarăş ultim cel din urmă trandafir.
Sensul versurilor
The poem reflects on the fragility of life and the inevitability of death, using the image of a rose as a metaphor. The speaker expresses a desire to prolong the rose's life, mirroring their own longing for more time. Ultimately, the rose becomes a companion in facing mortality.