Era chiparosul a obștii,
mândrie,
coroana lui părea
un baldachin,
iar el
ca un dragon domnea-n câmpie,
stăpân pe vânturi,
neclintit, deplin.
La umbra lui cea grea,
în miez de vară,
se adunau din jur la sfat
moșnegi.
Cum să ghicești
că el trăgea să moară,
supus unor
necruțătoare legi?
Cum fremăta,
puternic în amiază,
tristeții neplătindu-i bir
nicicând!
Și iată,
rădăcinile cedează,
cad crengile,
ca poamele, pe rând.
Un fenix purpuriu,
căinându-și puii,
se vaietă,
precum la cimitir.
Doar bufniței
de-acum a plânge nu i-i:
i-a și căzut o bortă
sub priviri.
Un călător
venit din lumea largă
privește gânditor
copacu-nfrânt,
vrând să cunoască
și să înțeleagă
ce legi domnesc în cer și pe pământ.
Sensul versurilor
Piesa descrie moartea unui chiparos bătrân, simbol al unei comunități. Căderea lui aduce tristețe și contemplare asupra legilor implacabile ale naturii și existenței.