Priveam în întuneric şi-i ascultam tăcerea
În care, printre note cu aripi de pustiu,
Se rătăcise una cu iz de cafeniu
Ca negurii tăcute să-i laude puterea.
Întreaga simfonie, cu pacea ei deplină,
Părea înlăcrimată în portu-i liniştit,
Dar nota-ceea falsă crea un zumzăit
De aripă-n tenebre, de fals, minciună, tină.
Un râs crispat, malefic, ruptură-n portativ,
O zbatere de note cernute spre abis,
O-nchipuire neagră în calea unui vis,
O simfonie-ntreagă distrusă-n mod parşiv.
Şi-nchipuirea ceea cu ochi de-adânc ecou,
Mi-a apărut aievea, din ceţuri, într-un dans
Cu mlădieri de suflet şi-n adevăr balans,
C-un început adagio şi în final rondou.
Daniel Vişan-Dimitriu
(Din vol.”Eterna căutare”)
Sensul versurilor
Piesa explorează tăcerea și dezamăgirea printr-o metaforă muzicală. O simfonie aparent liniștită este tulburată de o notă falsă, simbolizând o ruptură sau o minciună care distruge armonia inițială.