Când te-nvățam să cânți cuvântul
Pe struna unui vârf de pană,
Credeam că numai eu și vântul
Puneam sărutul pe-o icoană.
Dar moliile-n încăpere
Se ridicau pe aripi mute
Și se-așezau ca o durere
Pe răni de vers necunoscute.
Cei mulți nu știu, dar văd când, roasă,
Icoana plânge-n ritmul rănii
Și simte-n ea cum, dureroasă,
Cântarea cade în mătănii.
Privesc, din cerul meu, ca leul
Sătul și-n falsă renunțare,
La tot ce-mi face rău în eul
Scârbit de-atâta adorare.
Căci, dacă struna unei pene
E ruptă, zgâriind cuvântul
Ca moliile din avene,
Nu-i cânt, e vers ce-și vrea mormântul.
Sensul versurilor
Piesa explorează deziluzia și sacrificiul creatorului, care vede cum opera sa, inițial pură, este erodată de interpretări greșite și de propria sa oboseală. Metafora moliilor sugerează forțe obscure care distrug frumusețea inițială a creației.