Eşti doar o frunză neajutorată
Purtată prin curenţii unui râu,
Lovită, zdrenţuită, resemnată,
Târâtă în al valului desfrâu.
Tânjeşti, privind spre mal, spre acalmie,
Să ieşi întreagă din acest tumult,
Să intri-n lumea ta, să fii iar vie,
De s-ar putea, cum ai mai fost demult.
Când ai căzut, în vântul cel de toamnă,
Lovindu-te de ramurile reci,
Ai ascultat doar gândul ce te-ndeamnă
Să te salvezi cumva, chiar de-ai să treci
Din lumea ta, în alta, ce nu-nsemnă
Nimic, dar tu ai hotărât să pleci.
Te-ai dus, rostogolindu-te, în lume,
Privind întâi cu teamă împrejur,
Ţi-ai potrivit cuvintele antume
În solul nou, mai umed, mai obscur.
A fost o amânare, o himeră,
Acea alunecare pe poteci;
Tu nu erai o aventurieră,
Dar ai murit atunci. Acum doar treci.
Daniel Vişan-Dimitriu
(Din vol.”Gândul pierdut”)
Sensul versurilor
Piesa descrie metaforic căderea și moartea unei frunze, simbolizând o pierdere a identității și o resemnare în fața destinului. Frunza, purtată de curenți, tânjește după o viață anterioară, dar acceptă inevitabilul sfârșit.