Treptele pe care coboram,
Nu-mi erau străine, le știam
Dintr-un vis ori, poate – cine știe! –
Dintr-un gând aprins de o magie.
Le simțeam, sub tălpi, atât de moi
Și atât de adâncite-n noi,
Că-mi părea plutire și urcare,
Nu o coborâre oarecare.
Mă-nvârteau prin miezul unui turn
Și-l credeam inelul lui Saturn,
Nesfârșit sub pașii mei de viață
Străbătând adâncul dintr-o ceață.
Coboram, pe trepte, pas cu pas
Ca un secundar de bun-rămas …
Și-am ajuns. Un cer și o mirare
M-au privit intens. ”Ce ești, uitare? ”.
Sunt un corp străin pe un inel,
Un răspuns la, din adânc, apel,
Sunt ce nimeni n-ar putea să fie;
Ce sunt eu, doar sufletu-mi o știe!.
Daniel Vișan-Dimitriu
(15 oct. 2020, Vol. “Cântecul visurilor”)
Sensul versurilor
Piesa explorează o călătorie interioară profundă, sugerând o coborâre în subconștient sau într-o altă dimensiune. Persoana se confruntă cu mistere și descoperă o identitate unică, necunoscută chiar și ei înșiși, relevată doar sufletului.