Era un loc, în inima pădurii,
Mai liniștit decât o zi de vară
În care, în căldura de afară
Nu și-ar urni topoarele nici furii.
Acolo, ura lor nu pătrunsese,
Căci nu era ușor de străbătut
Un codru care, din adânc trecut,
Tot ce-i era-mpotrivă, distrusese.
Vorbeau bătrânii că erau fantome,
Strigoi și vârcolaci, ba chiar vampiri
Sau uriași porniți pe ciopârțiri
Și ahtiați de-a sângelui arome.
De plăsmuiri, eu n-am nicicum vreo teamă,
Iar gândurile mele sunt mereu
Curate, căci eu merg la “locul meu”,
Cel care-atât de des, la el, mă cheamă.
Aș merge azi, cu cortul, în pădure,
Dar cum să ies când e atât de cald?
Ei bine, plec. Acolo-am să mă scald
În lacul unde umbrele sunt pure.
Daniel Vișan-Dimitriu
(Vol. “Cântecul visurilor”)
Sensul versurilor
Poezia descrie un loc retras în natură, un lac ascuns în pădure, unde se găsește liniște și refugiu. Vorbind despre un loc ferit de răutate și teamă, poetul își exprimă dorința de a se întoarce la acest sanctuar personal.