Sub Luna care se-ascundea, sfioasă,
Luând, pe cerul nopții, norii scut,
Se desprinsese, parcă din trecut,
Decorul dintr-o margine mâloasă
A unui lac sălbatic și temut.
Era în timpul zilei o-ncântare,
Un loc în care te abandonai
Ca-n fericirea zilelor de mai,
Dar noaptea îți crea înfiorare,
Căci devenea opusul unui rai.
Ducea-n adâncuri ochii triști de stele
Ce se-oglindiseră în apa lui,
Iar de pe margini, ramuri de statui,
Aplaudau când apele acele
Nu ascultau de ruga nimănui.
Părea coșmarul care te încearcă
Și îți supune visul ca un val
Rostogolind prin ape un quetzal
Ademenit de vocea dintr-o barcă
Ce-și cântă fericirea către mal.
Iar barca ce străbate-n larg decorul,
Nu știe dac-al zorilor apel
O va surprinde tot pe lacu-acel,
Ori va privi pe mal navigatorul
Sfârșindu-și visul cu un lac … și el.
Daniel Vișan-Dimitriu
(27 apr. 2022, Vol. “Aripi de azur”)
Sensul versurilor
The poem depicts a lake that transforms from a beautiful place during the day to a source of fear and nightmares at night. It explores themes of dreams, mortality, and the duality of nature, suggesting that even places of beauty can hold darkness and uncertainty.