Părea că-i un murmur, un vuiet șoptit
de-o noapte-adâncită-n tărâm de coșmar
cu zbateri de aripi în stei necioplit
de mâini demiurge-necate-n amar.
Era frământarea pământului mut
din zorii de teamă când Timpul trăia
miracolul vieții de prunc nenăscut
în lumea în care doar noapte era.
Din cute săpate în maluri de hău,
o flacără neagră a primului foc
găsea pe o scară a sinelui său
întâia scânteie din Marele Joc.
Era nefirească în bezna din jur
și, totuși, veriga spre tot ce-ar urma
când vaga-mpărțire în dublu contur
va face s-apară Lumina din ea.
În spaimele beznei din ziua dintâi,
un strigăt, vestind că un prunc s-a născut,
pornea adâncind apăsări de călcâi
pe tot ce, de-atunci, se numește trecut.
Sensul versurilor
The poem explores the genesis of time, depicting a world initially shrouded in darkness and fear. It portrays the emergence of light and life from this primordial void, suggesting a difficult and painful birth of existence.