D-lui C. Pariano.
O, corbi siniștri, vă iubesc!
Voi ce pe-al iernei alb lințoliu
Cădeți în stoluri ce-ngrozesc
Ca niște pete mari de doliu!.
În fracurile voastre negre
De ciocli, aveți ceva de gală,
Și-n croncănitul vostru râde
O ironie triumfală!.
Dușmani cetăților banale,
Prin vechi ruini v-adăpostiți,
Și sub disprețul vostru rece
O lume-ntreagă-nvăluiți.
Dacă vă mușcă foamea-ntocmai
Ca feudalii castelani,
Vă năpustiți pe avuția
Muncită-a bieților țărani.
Și negrul vostru e simbolic,
E doliul ce-ndurător
Purtați victimelor căzute
Sub ciocul vostru hrăpitor.
Chiar Edgar Poe în cinstea voastră
A scris balada-ntunecată
Al cărei leit-motiv e tristul
Și-ngrozitorul: niciodată!.
O, corb sinistru, al meu suflet,
Scârbit de lupte și de jale,
E-atras de doliul sarcastic
Ce-l poartă aripile tale!.
Și-aș vrea, pentru-a scăpa de viața
Sugrumătoare a cetății,
Să deviu regele ruinei,
Al păcii și-al singurătății
Sensul versurilor
Piesa exprimă o fascinație pentru corbi ca simboluri ale morții și decăderii. Naratorul își găsește un refugiu în singurătate și contemplă ruinele, dorindu-și să scape de viața sufocantă a orașului.