Christian W Schenk – Elegie

O elegie.
Un argument.
Întors în afară stă E-ul emfatic
Privind printre gene cuprinsul apatic
De albe cuvinte spre munte, spre hău,
Uitat în afara întorsului Său -.
I
Auzi cum bat la porțile închise acele mâini
cuprinse-n rugăciuni și îngerii de pază-ngenunchiați
stau orbi și muți pe pragul încă cald de atâtea treceri
și nu se miră, nici nu se întreabă de ce din mâini
nu se ridică fluturi, de ce în falduri
nu se-neacă umbra Divinului ce stă nepăsător
în colțul veșniciei Sale;
de ce se uită – cu ochi somnoroși – (plecați în sine)
la un punct imaginar?.
Nici dangătul atâtor limbi în ceruri de guri umile
nu ajung în sfera-mpărăției strâmtorate de iluzii –
(La ce folos harul gândirii
când e împinsă-n contra firii?).
Din nopți se scurg pe străzi falduri de ziuă
și până-n zori dispar în catacombe;
cu pergamentu-n mâini coboară luna
pe argintatele frunze de vară
șoptind în somn copacului: – Citește!.
II
Clopotele bat pământul
Ca să-și tragă jurământul
De-a nu-și ține limba-n loc
Atârnată de soroc.
Ascultați cum toaca sună
În chilie de o lună;
Fără morți ori parastas
Duce venera de nas.
– Păi bat clopote de-o lună
și cânt morților în strună.
– Păi stau morții pe la porți
și nu știu că-s încă morți.
Nici nu au de unde-a ști
Că crescuți nu-s din copii
Ba mi-a spus luna la joc
Că ei nu-s născuți de loc.
– Viața-ntreabă curioasă
Dacă viața-i dureroasă?!
Ce să-i zici când vii pe lume
Fără clopote și nume?.
Copacul însă se oprește-n nemișcare
gândind prin rădăcini la pergament
și-apoi deodată iese o lumină
din umbra unui soare nemilos
trăgând prin liniștea de pace o brazdă
de toamnă – ba mai mult, de iarnă
iar frunzele își trec păcatul
din verde-n pergament de primăvară.
III
Atunci când aplecarea peste tine
va trece ca o briză peste veacuri
mă voi preface oare-n șoapta care
te-a colindat în miez de noapte?.
În care roșu ți-ai aprins adâncul
străfulgerat de geana mea necoaptă
în arșița întregului abis de dumeriri
și limbi păstrate-n ordinea pierzării?.
Fără să-ți las pupila adormită
încerc s-ascund sub gene stropul sacru
al trecerii prin nemurirea noastră;
acolo undeva un chip – mereu –
se va preface într-un fel de tu și eu
ce-și va desparte-n veac de veac lumina
întoarsă-n bezna Sfintei Iacobina.
Cu fața-ntoarsă spre izvorul clipei tale
vom trece-n cerc uitând adiacența.
Ca să-nțelegi ce-a fost de înțeles
mergi mai departe-n cerc, nedumerit,
și-odată vei ajunge la-nceputul
întregului neînțeles de sine
uitând că știi de mult tot ce-ai uitat.
Perdeaua trasă peste lumea ta bizară
și-a descojit mătasea-n somn de semne –
așa ai început a trece lumea
în împărțiri de sunet și culori.
IV
Gândul a căzut din cuibul
genelor închise-n falduri ridicate-n rugăciuni;
cuvântul aruncat spre cer
cade-n pământ ca sulițe otrăvite
cu ploaia de necoapte rugăciuni
și veștejește
sub genunchii descojiți de meandrele
atâtor veacuri mate.
Desigur nu-i deloc ușor
să stai de veghe-n colțuri
de biserici
unde n-ai fost nicicând o lumânare,
unde ai tăi n-au adormit sub piatra
acelor lespezi strânse din Carrara.
Oglinda lumii se întoarce în afară
s-adulmece rărunchii oglindirii
închiselor speranțe-n temnițe
de coji ținute-n mâini,
de mâini necoapte.
Întregul se adapă din
speranța trecerii noastre
ca o briză peste marea lumii
ce se întoarce-n poala neființei.
Avem dovada întregirii noastre?
Avem un Torso întregit din două mâini?.
Îndrăgostiților, închideți geana frunții
și înfruptați-vă cu îngerul din voi!
Restul e pacea trecerii divine
prin permanența efemeridelor din noi –
Divinul curge într-un cerc deschis
în care noi – zidari – trăim din artefacte
pe locuri de ruine goale.
N-a fost lumină oare în speranță,
n-a fost un gest ce ne-a închis în el?!
Noi însă am dorit zidirea
Divinității între două pietre –
Apoi durerea despărțirii sacre
ne-a-nvinuit de trecerea ecvestră
din marmora cioplită în genune
și prăbușirea ei în fund de mări.
Doar valurile mai aduc aminte
de respirarea primelor atingeri:
la început pline de inocență
apoi pline de răzvrătirea noastră.
Divinul crește dincolo de noi -.
V
Cine-i cel ce se aruncă-n lume
învăluit în giulgiul existenței lui rebele
acoperind golul rușinii noastre,
smulgând obloane,
deschizând portaluri?.
Cu frunțile cuprinse-n fier de palme
descătușate din lumina noastră,
spită grabnic pe un zid minuscul
el trece peste lumi barbare
pe care noi în inocența noastră
am denumit-o sfântă și divină.
Doar un bătrân cu unghii vechi de veacuri
mai scoate la lumină câte-o piatră
ce-o pune peste alte mii de pietre
sperând că va renaște catedrala
în care – după viață – va crede
că îi vor crește aripi albe
din giulgiul cu care va așterne peste lume
eternitatea slăbiciunii noastre.
I-ai îngere din ochi speranța mâhnirii noastre
și dă-i, să poată adormi, pe cel
ce se aruncă-n lume
învăluit în faldul vieții lui absurde.
Lasă copila să-și deschidă
floarea izvorului din care se adapă
acele cârduri ce vor stinge mâine
cu mâini înfometate setea noastră
dar dă bătrânului ce sapă inocența
aripa giulgiului să-nvăluie eternul.
Doar valurile vor împreuna pentru o clipă
cea stângă cu cea dreaptă
spre a le desface iar în setea noastră după chaos.
Las-o să cânte eposul rușinii plin de minuni
și dă-i împreunarea cu cel ce aruncă
lumina giulgiului vieții lui zdrobite
peste inocența valurilor ei;
și astfel se va naște sensul lumii
în care el își va găsi menirea.
Totul se cufundă-n pace,
tot închisul se desface,
întrebări planează ca-nainte
dar răspunsul se desparte de-ntrebări
și se aruncă-n infinitul celui
ce se-așterne peste lume
doar cu mici fâșii de giulgiu
renegându-se-n obloane,
în portaluri
și în sens.
VI
Orele îți sunt doar pardoseala ochilor
ce poartă igrasia toamnelor de fraze infantile,
sunt cununi purtate de lumina
îngerului ce-a uitat să se ascundă-n poala mumii
de amurgul ce-a cuprins tăcerea.
Cu umbre de gânduri mai sprijini cetatea
în care-ți uitase-și părinții de care
îți povestiră doar legendele purtate prin milenii
de o babă pietrificată-n munți
și suspinate de izvoare mult mai rar
decât s-a ridicat un munte și s-a prăbușit.
Speranța e a ta, dar lumea n-o mai ține;
mai ceri o oră ca să simți întregul
minciunii uitate de atâta timp?.
Nu încerca prin tine frumusețea
ce s-a-mpietrit în ochi și pași.
Mişcarea a trecut – mișcarea ta –
acum sunt alte pardoseli pe care
alte toamne-și poartă pașii de cuvinte.
și alți îngeri mult mai surzi
și mult mai pârjoliți.
Lasă-i pe cei ce-au fost să-ți povestească
întregile minuni scoase din piatra
în care ți-ai zidit umbra și visul
iar cei ce sunt să-ți șteargă amintirea
iluziilor ce-ți mai sprijină ființa.
Eu merg trăgând în piept despărțirea
fragmentelor de rezonanțe
din cuvinte păstrate pentru îngeri pământeni.
M-am înecat în potrivirea pietrei
vocalelor răpuse de păreri contradictorii:.
Filozofia pietrei ce va simboliza
curând plecarea noastră.
Nu mă gândesc la trecerea din ipso facto
a pietrei Kabba urlând prin lume ca profeții goi:
„In nomine Dei Deus habemus Deum”.
Prin treceri mai rămân și alte pietre sacre
de care am legat nepărtinirea
necoaptelor atinse idealuri în matca unei scurgeri
încrustată-n bazaltul unui vulcan născut
din fecioria unui păcat uitat
de prima clipă a energiilor
primei noastre geneze.
O primă rugăciune încrustată
în statica acelor pietre sacre
ce vor în vis să nască catedrale
stă mută-n existența ei bizară
și orizontul veșniciilor așteaptă,
așteaptă inutilă dalta și ciocanul,
așteaptă acel Divin ce-a început
să crească-n veștejite lacrimi
scurse cu magma trecerii în mare.
Vin încet spre tine.
Te simt în roca unei stânci
îngenuncheată; te caut, te adulmec
cu întreaga geneză ce se ascunde-n mine,
dar fiecare înger îți ascunde ființa
sub greutatea muntelui
ce apasă dorința reîntoarcerii în sine.
Sau poate-i doar durerea fricii
care m-a readus în pulberea în care
s-au rătăcit atâtea suflete
necoapte înaintea mea?
Sau poate că mi-e frică doar de graba
din care am ajuns acel ce sunt?.
Un blestem se scurge-n lume
picurând din el pudoarea
nefirească de rușine.
Crăpături brăzdează fețe
riduri trec peste morminte
crăpături ce cad din gene
umplu strada dând năvală
peste oameni și se scurg.
lașe, reci și fără noimă
în canale-catacombe.
Neagra lumină
se revarsă din orbite
albind o zi
la fel ca prima zi.
și crăpături se varsă-n stradă
și strada nu mai duce lumea
și lumea nu mai e vărsatul
acelor crăpături pe stradă.
Crezi că un blestem ridică
greul unui alt blestem?.
Tu nenăscuto, mă împingi
spre o străină cărare
pe care până azi n-am cunoscut-o.
VII
Zilele sunt mult mai albe
părul e mult mai cărunt
străzile sunt mai înguste
doar pământu-i mai pământ.
Timpul a căzut în stradă
și s-a spart în mii de cioburi
lăsând liniștea s-adoarmă
pe-un covor cu stropi de rouă
suspinândă și-nglodată
de un tunet asurzit
infinit și mut de ochi.
La masa zădărniciei
stau limbile tăiate
tocindu-și dinții-n lacrimi
de vorbe înghețate.
Mă dezbrac de viață noaptea
ca s-adorm cât mai copil.
Oprește-te și cugetă o oră,
ia cheia Domnului în mâini pentru o clipă
deschide ușa vieții și imploră
copilăria cheltuită în risipă.
ștrengar ce-ai fost te-ai rușinat de tine
uitând imboldul ce ți-a dat puterea
de-a face doar ce crezi că se cuvine
și nu ce ți-a fost dat: reînvierea!
Christos nu s-a oprit bătut în cuie
Plângându-și neputința istovit;
S-a ridicat cu cheia-n mâini ca să descuie
Portalul zăvorât prin ce-am greșit.
VIII
Știu că nimeni nu va plânge
urma nimănui din piatră
știu că mersul negru mă va readuce
la primul loc ascuns într-o inimă anonimă
și merg mai departe spre un centru
plin de vise cu un bagaj nedefinit.
știu că ochii nu-și mai au umbrele
marcate de ascunșii nebuni
nici bătăile de gene nu le mai au
în schimb au clipitul că sunt aici.
Rareori mai zdruncină clipa inocenței
recunoașterea triumfală a plăcutelor adâncuri
verosimile aciuiate după lacătele potrivnice
singurelor umbre palpabile în beznă.
Am fost plecat în toată lumea
și am umblat prin toate colțurile minții
dar acum nu mai știu unde să merg.
Mi-am căutat prietenii dar ei nu m-au găsit
fiind ascuns în căutarea mea,
am căutat toate cele scrise și nescrise
dar m-am înecat înainte de a da de ele,
m-am dus la culcare și-am visat că am murit
iar a doua zi m-am dus la înmormântare
cu prietenii, cu toate cele scrise și nescrise
fără somn dar cu visul încă nevisat de tot.
IX
Ce puțină lume cunoaște
gustul îngerilor ce străbat
lumina de la un capăt la altul
atât de singuri și decapitați.
Aripile lor negre mânjesc razele
oglindite-n geamuri murdare
străpungând nefericirea idolilor
pentru care s-au sacrificat
fără știință și fără a fi existat.
Ce puține lucruri adulmecă
cunoașterea de sine și cât de puțin
sinele își cunoaște destinul.
De n-am fi noi
(cei ce în realitate nici nu suntem)
ei ar umbla și mai departe bezmetici
și mai plini de funinginea noastră
prin cotloanele tâmplelor nemeritate
și ascunse sub calotele de rușine
spre a nu le mai avea la vedere.
Ce nu mai știu e ființa ascunsă în tăcerea
nerecunoașterii universale și mâna care
întinde bucata de pâine întregirii mele.
Cercul se sfarmă în cerculețele cunoașterii
mâinelui sau poimâinelui netrecut prin astăzi
netrecut nici prin vis nici prin timpul revederii.
știu că nimeni nu va deplânge sugrumarea
singurelor pleoape rămase întredeschise
singurului gâtlej nesugrumat singurei plăceri
de a înțelege nepotrivirea imaginilor
din retina decapitatului pe eșafodul nedumeririi.
știu că lumina despicată de săgețile
vracilor antici nu mai umblă cu picioare goale
pe scările acropolei căutându-și revederea
descompusă în alfabetul neștiut de pietrele
născute după învățămintele lor.
Impotența întregului s-a prelungit ca o umbră
peste lumea subterană al unui univers ursuz.