O, suflete, amintește-ți priveliștea murdară
Ce-atât de mult cândva ne-a umilit
În dimineața-aceea cu molcom cer de vară;
Un hoit scârbos pe un prundis zvârlit.
Își desfăcea, asemenea unei femei obscene,
Picioarele și, puhav de venin,
Nepăsător și cinic, își deschidea alene
Rânjitul pântec de miasme plin.
Putreziciunea asta se răsfăța la soare
Care-o cocea adânc și liniștit,
Vrând parcă să întoarcă Naturii creatoare
Tot ce-adunase ea, dar însutit.
Și cerul privea hoitul superb cum se desfată,
Îmbobocind asemenea unei flori…
Simțind că te înăbuși, ai șovăit deodată
Din pricina puternicei duhori.
Din putrezitul pântec pe care muște grase
Zburau greoi cu zumzete-ascuțite,
Curgeau ostiri de larve ca niște bale groase
De-a lungul acestor zdrențe-nsuflețite.
Cu legănări de valuri și sfârâit de foale,
Zvâcnind și opintindu-se din greu,
Părea că trupul iar și, umflat de-un suflu moale,
Trăiește înmulțindu-se mereu.
Și-această lume-ntr-una vuia cântând ciudat
Ca vântul sau ca apa curgătoare
Sau un grăunte care, necontenit mișcat,
Se-nvârte ritmic în vânturătoare.
Aproape ștearsă, forma acum nu mai era
Decât un vis, o schiță ce tânjește
Pe pânza și pe care artistul o reia
Și doar din amintire o sfârșește.
Sensul versurilor
Piesa descrie în detaliu dezgustător un cadavru în descompunere, subliniind ciclul implacabil al naturii și inevitabilitatea morții. Imaginea puternică a hoitului servește ca o meditație asupra efemerității și a decăderii fizice.