Pascal și-avea abisul cu dânsul mișcător,
– Vâltoare, vai! E totul, – dorință, gest, visare,
Cuvânt! Și peste păru-mi stând drept, în clătinare,
Am resimțit adesea cum trece groaza-n zbor.
Sus, jos, și pretutindeni, adâncul, larga zare,
Tăcerea, nesfâșitul mă țin în gheara lor…
Și Dumnezeu pe noaptea-mi cu-n deget știutor
Schițează lungi coșmaruri, mereu renăscătoare.
De somn m-alungă spaima ca de un puț profund,
Plin de nelămurite orori și fără fund;
Văd numai veșnicie prin geamurile toate.
Și duhul meu, de-a pururi cu amețeli luptând,
Râvnește-a neființei insensibilitate.
– Din Numere și Forme, nu pot ieși nicicând!
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente profunde de anxietate existențială și spaimă în fața necunoscutului. Vorbitorul se simte captiv în propria minte și în limitele existenței, tânjind după uitare și neființă.