Cât de frumos și proaspăt e soarele-răsare
Când explodează falnic lansându-ne-un salut,
Dar fericit e-acela ce poate, pe tăcut,
Să-i dea salut la vraja apusului de soare.
Vedeam cum se alintă izvoare, brazde, flori
Sub ochiul lui, ce geamăn e inimii zvâcninde,
-Să alergăm mai iute spre zare dar, spre-a prinde
Măcar un licăr ultim, pieziș, scăpătător!.
Ci-l urmăream zadarnic pe zeul ce plecase,
Împărăția nopții deja se instalase,
Cernită și jilavă, cu tremur friguros.
Tenebrele, în preajmă, duhneau a criptă parcă
Și îmi simțeam piciorul prin mlaștină cum calcă
Vreo broască putoroasă sau vreun limax scârbos.
Sensul versurilor
Piesa descrie frumusețea apusului de soare și regretul pierderii luminii. Vorbitorul reflectă asupra trecerii timpului și a instalării întunericului, evocând un sentiment de melancolie și introspecție.