Doamne-al meu, stârnește milă ființa-n care-s aflător;
rău îmi pare pâinea să-ți înghit;
dar acest sărman lut gânditor
nu e coaja ce-a dospit în a ta coastă:
tu n-ai Marii să te fi părăsit!.
Doamne, om dac-ai fi fost cu-adevărat,
ai fi ştiut să fii un Dumnezeu;
doar că tu, dintotdeauna împăcat,
din opera-ţi nimic nu ai simţit.
Divin e omul! – el te-a pătimit!.
Azi, prin vrăjiții-mi ochi trec scăpărări
ca-n ochii unui osândit:
Doamne, vei ațâța mulțimi de lumânări,
să dăm de-a dura zarul învechit..
Poate, o, jucător, de-i voia sorții
-a cosmosului tot-,
va fi să iasă cearcănele Morții
precum, funebrii, cei doi ași de glod.
Doamne, în noaptea surdă, neagră, de tăciuni,
n-o să mai poată juca, fiindcă Pământul
e-un zar de-acum uzat şi rotunjit
de cât s-a dat, pierind în zare, rostogol,
şi nu se va opri decât în gol,
în golul vastelor îngropăciuni.
Sensul versurilor
The song expresses a sense of disillusionment with a divine power, questioning its understanding of human suffering. It uses the metaphor of dice and games of chance to illustrate the perceived randomness and futility of existence, ultimately suggesting that the Earth itself is a worn-out die destined for oblivion.