Sunt oarbă pasăre măiastră
ce prin lentila unei răni privește,
de globul pământesc legată
ca de o urnă care se rotește.
Și lama sunt; dar mă silește
prostia cea vrăjmașă să sfâșii
volutele de goarnă,
volutele de goarnă strălucind de silă,
muiate-n vechiul yaravi.
Sunt puiul unui condor jumulit
de archebuza cea latină;
plutesc în Anzi la suprafața omenirii
precum eternul Lazăr de lumină.
Mai sunt incașul har ce se frământă
în aurite temple botezate-n
fosfați de rătăcire și cucută.
Arar, simt cum din pietre stă s-asmută
o pumă, nervii rupți, prin moarte.
A Soarelui dospire;
zațuri de umbră, de simțire!
Sensul versurilor
The poem explores themes of suffering, identity, and cultural heritage through vivid imagery. The speaker identifies with various symbols of pain and resilience, such as a wounded bird, a condor, and an Inca spirit, reflecting a deep connection to both personal and collective experiences of loss and struggle. The poem suggests a search for meaning amidst suffering, drawing on cultural and historical references to convey a sense of enduring strength.