Vor gânduri să pogoare,
Ca frunza codrului
Plutind șovăitoare
Deasupra visului.
În cântec îndrăzniră
Ivirea spre lumină,
Furtuni le prigoniră,
Zvârlindu-le în tină.
Dar din adânc mijesc
A sevelor puteri
Ce iară se ivesc
Cântând în primăveri.
Din despicata frunză,
Din frunza scuturată,
O viață nouă încă
Prin ani din an se-arată.
Iar firea re-nnoită
Un gând își luminează:
Că-n frunza gălbenită
Rămâne încă rază.
Aceeași e lumina,
Și-n zori, și-n asfințire,
Cântarea, rugăciunea,
La fel au înfrățire.
Gânduri ocrotitoare,
Vă-nchid în temelie;
Sămânță roditoare
Să fiți din piatră vie.
Sensul versurilor
Piesa explorează ciclul vieții și renașterii prin imagini ale naturii, sugerând că chiar și în momentele de declin și dificultate, există o lumină și o speranță persistentă. Gândurile și credințele sunt încapsulate ca o temelie, o sămânță pentru viitor.