Stânca și furtuna. Stânca și pelerina și pălăria.
Stânca – și Pușkin. Cel care și-acum încă,
Ochii închizând, stă sus și vede-un sfinx
Nu sălbăticia noastră: nu deducțiile grecului
Ajuns la-ncurcătură, nu taina, ghicitoarea,
Ci străbunul: un hamit cu buze plate,
Ca variola cu care ciupi nisipul, mutilându-l,
Săpând cu greu vărsat pustiul.
Și nimic mai mult. Stânca și furtuna.
În satanismul berii ce curge gârlă
De pe mustățile prăpăstiilor, steiurilor,
Limbilor de nisip, nămolului, marinelor mile,
Intrândurilor în mare. Și vuiet și-nflăcărare
Pompate de lună din înspumat abis
Ca dintr-un vechi cuibar. Zgomot
Și sfară și humă ca un sărut setos.
Se vede clar, ca ziua. Îi luminează spuma.
Din acest loc nu-ți poți lua ochii.
Bătăi de valuri pentru sfinx nu cruță lumânări,
Pe cele arse schimbându-le îndată.
Stânca și furtuna. Stânca și pelerina și pălăria.
Pe buzele sfinxului – gustul de sare
Al încețoșării. În jur, nisipul otova-i lipit
Cu crudele săruturi de meduze.
El nu cunoaște sirenele să fie solzoase
Și poate oare-a crede-n coadă de pește
Cel care, fie doar și-o singură dată,
Din gropițele genunchilor lor băuse
Licărul de stele ce se bătea, ca de gheață?
Stânca și furtuna – tăinuit de toți acei
Modești din fire – cel mai straniu, cel mai cuminte
Ce încă din epoca lui Psammetic prinse a juca –
Zâmbet de copil în colțul buzelor pustiei..
Sensul versurilor
Piesa explorează tema timpului și a eternității prin intermediul simbolurilor naturii, precum stânca și furtuna. Se reflectă asupra contrastului dintre efemer și durabil, sugerând o contemplare asupra condiției umane și a legăturii cu trecutul.