Nimeni nu va fi-n cămară,
Decât înserarea. Poate
Încă iarna cu-ntristarea
Din perdelele lăsate.
Încă fulgii cu noianul
Înălbirii lor sublime,
Încă streaşina, troianul,
Iar cu-acestea încă Nimeni.
Iar pustiu să-mi viscolească
Firea mea. Din lac să cheme
Iernile ce-or să-mi albească
Chipul meu din altă vreme.
Spini de gheaţă să-mi înfigă
Anii, când mi-or fi la vamă,
Sobele să-şi mânce frigul
Stivuit până la geamuri.
Dar în clipele acestea,
Stârnind tremur în perdele,
O să intre, dulce veste,
Steaua dorurilor mele.
Lumina-vei la intrare
Albă toată, parcă-ai cerne
Din tării perpetuare
A materiei eterne.
Sensul versurilor
The poem explores themes of loneliness and the coldness of winter, contrasted with a glimmer of hope and the anticipation of a longed-for presence. It speaks of the speaker's solitude and the harshness of time, but also of the potential for light and warmth to enter their life.
