În parcul acela imens, într-o seară,
oamenii vineți, fără plămâni,
scriau lapidar, cu ambele mâini,
un cuvânt pe un petec de ceară.
Cuvântul acela suna: ftizie.
Fiecare însă-l scria diferit,
cu același condei de lemn înnegrit
și-aceeași nesănătoasă beție.
Cei ce-așteptau să le vină rândul
mureau fără cei dinaintea lor.
Ca un pumnal, condeiul
se îndrepta spre pieptul tuturor,
în locul plămânului sec, străpungându-l.
Când oamenii vineți piereau,
umbrele lor, aiurând, se-ntorceau
în sanatoriul din parcul imens și gol.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă macabră într-un parc, unde oameni bolnavi scriu cuvântul "ftizie" (tuberculoză) pe ceară, simbolizând moartea și degradarea fizică. Așteptarea morții și inevitabilitatea ei sunt teme centrale, într-un cadru sumbru și dezolant.