Sylvia Plath – Versuri.pro

La Răscruce de Vânturi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Orizonturile mă încercuiesc ca niște vreascuri,
Înclinate, disparate, și mereu nestabile,
Atinse cu un chibrit m-ar putea încălzi,
Și liniile lor fine aprind.
Aerul, îl fac portocaliu.
Înainte ca distanțele pe care le țintuiesc să se evaporeze,
Și îngreunează cerul palid cu o culoare soldățească,
Dar se topesc, se dizolvă.
Ca un șir de făgăduieli pe măsură ce eu înaintez.
Nu există viață mai înaltă decât firele astea de iarbă
Sau decât inima oilor, și vântul.
Curge asemenea destinului, încovoind
Totul într-o singură parte.
Îl simt încercând
Să-mi soarbă în pâlnia lui căldura.
Dacă le dau prea multă atenție rădăcinilor,
Ierburilor de aici, ele m-ar ispiti
Să-mi albesc oasele printre ele.
Oile știu bine unde sunt,
Așa cum pasc în norii lor de lână murdară,
Cenușii ca și vremea.
Crăpăturile negre ale pupilelor lor mă știu bine.
E ca și cum aș fi zvârlită în spațiu,
Un mesaj subțire, prostesc.
Ele stau travestite în bunici,
Peruci numai cârlionți și dinți galbeni
Și behăituri aspre, pietroase.
Ajung la urme de roți, și apa,
Limpede ca și singurătățile
Care-mi curg printre degete.
Praguri găunoase de la un fir de iarbă la altul;
Urciorul, pervazul și-au ieșit din țâțâni.
Despre oameni aerul doar
Își mai amintește câteva silabe răzlețe,
Le repetă ca pe un geamăt;
Piatră neagră, piatră neagră.
Cerul se sprijină pe mine, pe mine, singura dreaptă
Aici printre toate aceste orizontale.
Iarba se bate deznădăjduită cu capul de pământ.
E prea firavă
Pentru o viață în asemenea tovărășie;
Întunecimea o înspăimântă.
Acum, în văile înguste
Și negre, ca niște pungi, luminile casei
Licăresc palid ca niște bani mărunți.

Toamna Broaștelor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Vara îmbătrânește; mamă cu sângele rece.
Rare-s gâzele, firave.
În aceste palustre sălașe, doar noi
orăcăim și tânjim.
Diminețile se risipesc în somnul din jur.
Prin stufărișul adânc,
molatic se-aprinde soarele. Muștelor le ducem dorul.
Bolește mlaștina.
Bruma picură păianjeni. E limpede
că spiritul belșugului
altundeva s-a aciuat. Jalnic,
slăbesc oamenii noștri.

Sunt Verticală

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Dar aș prefera să fiu orizontală.
Nu sunt un copac cu rădăcina-n pământ,
absorbind minerale și iubire maternă,
ca-n fiecare martie să strălucesc prin frunză,
nici frumusețea peluzei grădinii
viu colorate, ce-atrage exclamații admirative,
neștiind că petalele vor cădea în curând.
Comparativ cu mine, un copac este nemuritor,
iar o floare, deși nu-i atât de naltă, e mai surprinzătoare,
așa că mi-aș dori trăinicia unuia și cutezanța celeilalte.
În această seară, sub lumina infinitezimală a stelelor,
ramurile și florile și-au revărsat esențe proaspete;
Pășesc printre ele, dar nici nu mă observă;
Uneori mă gândesc că atunci când dorm
ar trebui să le semăn perfect…
Gândurile mi-au devenit difuze;
Mi-ar fi mai firesc să mă-ntind.
Așa se-ntâmplă atunci când eu și cerul conversăm
în voie,
Și-atunci voi fi utilă, când în sfârșit voi adormi:
copacii mă vor putea atinge pentru prima dată, iar florile vor avea timp pentru mine.
I am vertical.
But I would rather be horizontal.
I am not a tree with my root in the soil
Sucking up minerals and motherly love
So that each March I may gleam into leaf,
Nor am I the beauty of a garden bed
Attracting my share of Ahs and spectacularly painted,
Unknowing I must soon unpetal.
Compared with me, a tree is immortal
And a flower-head not tall, but more startling,
And I want the one’s longevity and the other’s daring.
Tonight, in the infinitesimal light of the stars,
The trees and the flowers have been strewing their cool odors.
I walk among them, but none of them are noticing.
Sometimes I think that when I am sleeping
I must most perfectly resemble them –
Thoughts gone dim.
It is more natural to me, lying down.
Then the sky and I are in open conversation,
And I shall be useful when I lie down finally:
Then the trees may touch me for once, and the flowers have time for me.

Oglinda

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Sunt de argint și exactă. Nu am prejudecăți.
Orice văd înghit imediat.
Așa cum e, ne-ncețoșat de dragoste sau repulsie.
Nu sunt crudă, ci doar adevărată.
Ochiul unui mic zeu, în patru colțuri.
Aproape tot timpul mă gândesc la zidul opus.
Este roz cu picățele. L-am privit atât de mult,
Că-l cred o parte din inima mea. Dar el pâlpâie.
Acum sunt un lac. O femeie se apleacă spre mine,
Cerându-mi să-i spun cine e cu adevărat.
Apoi se întoarce spre acei mincinoși: lumânările sau luna.
Și văd spatele și i-l reflectă cu credință.
Mă răsplătește cu lacrimi și cu agitarea mâinilor.
Sunt importantă pentru ea. Ea vine și pleacă.
În fiecare dimineață fața ei înlocuiește întunericul.
În mine a înecat o față tânără și din mine se ridică o femeie bătrână.
Înspre ea, zi după zi, ca un pește hidos.

Bufnița

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Clopotele au bătut doisprezece. Strada Mare s-a arătat
Altfel decât suburbia ei de păduri: aprinsă
De-un nimb, dar deșartă, și-a adunat vitrinele
Cu torturi de nuntă,
Inele cu diamante, ghivece de trandafiri, blănuri de vulpe
Roșcate pe manechine de ceară
Într-un tablou sub sticlă al abundenței.
Și-atunci, din pivnițe adânc scufundate
Ce a stârnit-o pe bufnița palidă, răpitoare
Să se vaiete pe deasupra
Sârmelor străzii, cu aripile-ntinse
Dintr-un perete-n altul, controlând
Curenții du-te vino, pe pântece
Pene dese, înfricoșător de moi
La privit? Dinții șobolanilor sfredelesc orașul
Zguduit de țipătul bufniței.

Ariel

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Stază în beznă.
Apoi albastrul inefabil
Care se revarsă de pe deal şi din zare.
Leoaica Domnului,
Cum devenim o singură fiinţă,
Puls de genunchi şi călcâie! – Săgeată.
Despicând văzduhul, geamănă
Arcului roib
Al grumazului ce nu pot să-l prind.
Ochi de negru,
Boabe zvârlind
O cange neagră.
O gură de sânge negru dulce
Umbre.
Şi încă ceva.
Care mă poartă prin aer –
Coapse şi păr ;
Pene scânteindu-mi la glezne.
O despoi
Pe alba Lady Godiva –
Mâini moarte, moarte rigori.
Şi eu acum
Spumă de grâu, licăr al mărilor.
Ţipătul pruncului.
Se topeşte în zid.
Iar eu
Sunt săgeată,.
Roua sinucigaşă ce zboară
Una cu drumul
În ochiul roşu.
Cazanul dimineţii.

La Cules de Mure

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Nimeni pe cărare, și nimic, nimic decât mure,
mure de o parte, de alta, deși mai mult către dreapta,
o cărare de mure, coborând în ocoluri, și marea.
Undeva la capăt, gâfâind. Murele,
mari ca buricul degetului mare, oarbe ca niște ochi,
ebonii în gardurile vii, groase,
cu sucuri albăstrii-roșiatice. Și mi se lasă pe degete.
N-am cerut o asemenea frăție de sânge; probabil că mă iubesc.
Se așează mulțumite în sticla mea de lapte, turtindu-și rotunjimile.
Deasupra trec ciorile în stoluri negre, ca niște cacofonii –
petece de hârtie arsă rotindu-se pe un cer spart.
Doar vocea lor se aude protestând, protestând.
Nici nu mai cred că are să apară la capăt marea.
Pășunile înalte, verzi, strălucesc lumina pe dinăuntru.
Ajung la un tufiș de mure atât de coapte că e o tufă de muște,
atârnând cu pântecele verzi-albăstrii și cu voalurile aripilor pe un paravan chinezesc.
Sărbătoarea de miere a murelor le-a amețit; se cred în cer.
Încă o cotitură și murele și tufișurile se termină.
Singurul lucru care urmează acum este marea.
Dintre două dealuri un vânt brusc se deschide spre mine ca o pâlnie,
plesnindu-mă peste față cu fantomele rufelor lui.
Dealurile aceste sunt prea verzi și dulci ca să aibă gust de sare.
Urmez poteca oilor printre ele. Un ultim cot mă aduce
pe fața dinspre miazănoapte a dealului, și fața e o stâncă portocalie,
privind în gol, spre nimic altceva decât un gol mare,
cu lumini albe de cositor și un vuiet de argintari,
bătând, ciocănind mereu un metal neîmblânzit.

Dansurile Nocturne

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Un surâs s-a prelins în iarbă.
Irecuperabil!
Și dansurile tale nocturne
Unde se vor pierde? În matematici poate?
Aceste pure salturi și spirale
De-a pururi vor străbate.
Prin noaptea lumii, nici eu nu voi rămâne
Cu totul golită de frumuseți, de darul
Respirației tale ușoare, sau de mireasma ierbii
Atinsă de somnul tău, înflorire de crini.
Carnea lor nu suportă nicio atingere.
Calele, cute de gheață-ale eu-lui,
Iar tigrul făcându-se fercheș
Pete și o risipă de calde petale.
Cometele
Trebuie să străbată atâta spațiu.
Atâtea întinderi de frig și uitare.
Și gesturile tale se desprind pe rând.
Umane și fierbinți și lumina lor purpurie
Sângerând ca o rouă.
Printre negrele amnezii ale cerului.
De ce mi s-au dat
Aceste lămpi, aceste planete
Care pogoară asemenea unor binecuvântări, asemenea fulgilor.
În șase colțuri, albi
Pe ochii mei, pe buze, pe păr.
Atingându-mă și topindu-se.
Nicăieri.

Solii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Lumea unui melc pe tipsia unei frunze.
Nu-mi aparține. Să nu o accepți.
Acid acetic într-o butelie sigilată.
Nu-l accepta. Nu-i autentic.
Un inel de aur cu soarele-n el.
Minciună! Minciună și necaz.
Gerul pe-o frunză, imaculatul.
Cazan, sporovăind și pârâind.
De unul singur pe culmea fiecăruia.
Dintre cei nouă Alpi negri.
O tulburare-n oglinzi.
Marea sfărâmându-și oglinda cenușie.
Dragostea, dragostea, anotimpul meu.

Mică Fugă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Degetele negre ale chiparosului amenință.
Nori reci trec pe deasupra.
Tot astfel surdo-muții
Fac semne orbilor, și rămân neștiuți.
Mie îmi plac declarațiile negre.
De pildă, norul acela, fără chip!
Alb ca albul ochilor tot!
Ochiul pianistului orb
La masa mea pe vapor
Pipăia după mâncare.
Degetele lui aveau nasuri de nevăstuică.
Nu mă puteam opri să-l privesc.
El auzea Beethoven;
Chiparos negru, nor alb,
Complicațiile oribile.
Capcane pentru degete – tumult de clape.
Gol și prostesc ca niște farfurii,
Tot astfel surâd orbii.
Invidiez zgomotele cele mari,
Gardul viu de cimitir al Marii Fugi.
Surzenia e altceva.
Ce pâlnie neagră, o, tată!
Îți văd glasul.
Negru și înfrunzit, ca în copilărie,
Un gard viu de porunci,
Gotice și barbare, pur germane.
Morții strigă, din el.
Eu nu sunt deloc vinovată, de nimic vinovată.
Chiparosul atunci, Christ pentru mine.
Nu e tot atâta de chinuit?
Și tu, în vremea Războiului cel mare,
În băcănia din California,
Tăind cârnații!
Îmi colorează somnul,
Roșii, bălțați, ca niște gâturi tăiate.
Și ce tăcere era!
O tăcere mare, o altfel de tăcere.
Aveam șapte ani, nu știam chiar nimic.
Lumea se întâmpla.
Tu aveai un singur picior, și o minte prusacă.
Acum nori asemănători
Își desfac cearșafurile goale.
Și tu nu spui nimic.
Șchioapăt în amintire.
Îmi amintesc un ochi albastru,
O servietă cu mandarine.
Ăsta era așadar un om!
Moartea se deschidea, ca un copac negru, neagră.
Și între timp supraviețuiesc,
Gospodărindu-mi dimineața.
Astea mi-s degetele, acesta-i copilul meu.
Norii sunt o rochie de mireasă, tot așa de palizi.