Degetele negre ale chiparosului amenință.
Nori reci trec pe deasupra.
Tot astfel surdo-muții
Fac semne orbilor, și rămân neștiuți.
Mie îmi plac declarațiile negre.
De pildă, norul acela, fără chip!
Alb ca albul ochilor tot!
Ochiul pianistului orb
La masa mea pe vapor
Pipăia după mâncare.
Degetele lui aveau nasuri de nevăstuică.
Nu mă puteam opri să-l privesc.
El auzea Beethoven;
Chiparos negru, nor alb,
Complicațiile oribile.
Capcane pentru degete – tumult de clape.
Gol și prostesc ca niște farfurii,
Tot astfel surâd orbii.
Invidiez zgomotele cele mari,
Gardul viu de cimitir al Marii Fugi.
Surzenia e altceva.
Ce pâlnie neagră, o, tată!
Îți văd glasul.
Negru și înfrunzit, ca în copilărie,
Un gard viu de porunci,
Gotice și barbare, pur germane.
Morții strigă, din el.
Eu nu sunt deloc vinovată, de nimic vinovată.
Chiparosul atunci, Christ pentru mine.
Nu e tot atâta de chinuit?
Și tu, în vremea Războiului cel mare,
În băcănia din California,
Tăind cârnații!
Îmi colorează somnul,
Roșii, bălțați, ca niște gâturi tăiate.
Și ce tăcere era!
O tăcere mare, o altfel de tăcere.
Aveam șapte ani, nu știam chiar nimic.
Lumea se întâmpla.
Tu aveai un singur picior, și o minte prusacă.
Acum nori asemănători
Își desfac cearșafurile goale.
Și tu nu spui nimic.
Șchioapăt în amintire.
Îmi amintesc un ochi albastru,
O servietă cu mandarine.
Ăsta era așadar un om!
Moartea se deschidea, ca un copac negru, neagră.
Și între timp supraviețuiesc,
Gospodărindu-mi dimineața.
Astea mi-s degetele, acesta-i copilul meu.
Norii sunt o rochie de mireasă, tot așa de palizi.
Sensul versurilor
Piesa explorează amintiri fragmentate din copilărie, marcate de război și moarte, amestecate cu sentimente de vinovăție și melancolie. Imaginile puternice și simbolice creează o atmosferă apăsătoare, reflectând asupra traumei și a supraviețuirii.