Sylvia Plath – La Cules de Mure

Nimeni pe cărare, și nimic, nimic decât mure,
mure de o parte, de alta, deși mai mult către dreapta,
o cărare de mure, coborând în ocoluri, și marea.
Undeva la capăt, gâfâind. Murele,
mari ca buricul degetului mare, oarbe ca niște ochi,
ebonii în gardurile vii, groase,
cu sucuri albăstrii-roșiatice. Și mi se lasă pe degete.
N-am cerut o asemenea frăție de sânge; probabil că mă iubesc.
Se așează mulțumite în sticla mea de lapte, turtindu-și rotunjimile.
Deasupra trec ciorile în stoluri negre, ca niște cacofonii –
petece de hârtie arsă rotindu-se pe un cer spart.
Doar vocea lor se aude protestând, protestând.
Nici nu mai cred că are să apară la capăt marea.
Pășunile înalte, verzi, strălucesc lumina pe dinăuntru.
Ajung la un tufiș de mure atât de coapte că e o tufă de muște,
atârnând cu pântecele verzi-albăstrii și cu voalurile aripilor pe un paravan chinezesc.
Sărbătoarea de miere a murelor le-a amețit; se cred în cer.
Încă o cotitură și murele și tufișurile se termină.
Singurul lucru care urmează acum este marea.
Dintre două dealuri un vânt brusc se deschide spre mine ca o pâlnie,
plesnindu-mă peste față cu fantomele rufelor lui.
Dealurile aceste sunt prea verzi și dulci ca să aibă gust de sare.
Urmez poteca oilor printre ele. Un ultim cot mă aduce
pe fața dinspre miazănoapte a dealului, și fața e o stâncă portocalie,
privind în gol, spre nimic altceva decât un gol mare,
cu lumini albe de cositor și un vuiet de argintari,
bătând, ciocănind mereu un metal neîmblânzit.