Sylvia Plath – Sunt Verticală

Dar aș prefera să fiu orizontală.
Nu sunt un copac cu rădăcina-n pământ,
absorbind minerale și iubire maternă,
ca-n fiecare martie să strălucesc prin frunză,
nici frumusețea peluzei grădinii
viu colorate, ce-atrage exclamații admirative,
neștiind că petalele vor cădea în curând.
Comparativ cu mine, un copac este nemuritor,
iar o floare, deși nu-i atât de naltă, e mai surprinzătoare,
așa că mi-aș dori trăinicia unuia și cutezanța celeilalte.
În această seară, sub lumina infinitezimală a stelelor,
ramurile și florile și-au revărsat esențe proaspete;
Pășesc printre ele, dar nici nu mă observă;
Uneori mă gândesc că atunci când dorm
ar trebui să le semăn perfect…
Gândurile mi-au devenit difuze;
Mi-ar fi mai firesc să mă-ntind.
Așa se-ntâmplă atunci când eu și cerul conversăm
în voie,
Și-atunci voi fi utilă, când în sfârșit voi adormi:
copacii mă vor putea atinge pentru prima dată, iar florile vor avea timp pentru mine.
I am vertical.
But I would rather be horizontal.
I am not a tree with my root in the soil
Sucking up minerals and motherly love
So that each March I may gleam into leaf,
Nor am I the beauty of a garden bed
Attracting my share of Ahs and spectacularly painted,
Unknowing I must soon unpetal.
Compared with me, a tree is immortal
And a flower-head not tall, but more startling,
And I want the one’s longevity and the other’s daring.
Tonight, in the infinitesimal light of the stars,
The trees and the flowers have been strewing their cool odors.
I walk among them, but none of them are noticing.
Sometimes I think that when I am sleeping
I must most perfectly resemble them –
Thoughts gone dim.
It is more natural to me, lying down.
Then the sky and I are in open conversation,
And I shall be useful when I lie down finally:
Then the trees may touch me for once, and the flowers have time for me.