Razoare de-amarante până la
Palatul nostim al lui Jupiter.
– Știu că ești tu ce, -aici, Albastrul tău
Ca de Sahara îl amesteci, da!.
Apoi, cum roza, bradul soarelui,
Liana-și duc trai îngrădit, ca o
Cușcă-a micuței văduve!..
Și ce
Stoluri de păsări! o, ieo, ieo!..
– Prea calme case, foste pasiuni!
Chioșc al Nebunei din afecțiune.
De după buci de trandafiri anume
Balcon umbros și jos al Julietei.
Ce amintește-alt nume, -al Henrietei.
Plăcută stație de drum de fier,
În munte-adânc, ca-ntr-o livadă unde
Dansează mii de draci albaștri-n cer!.
Pe banca verde, către rai, urgii
Da din ghitară albă irlandeză.
Ies din sufrageria guianeză
Palavrageli de tinci și colivii.
Fereastra ducelui, ce-mi dă părerea
Unei otrăvi de melci și merișor ce jos,
Aici, la soare doarme. Prea frumos,
E prea frumos! Să ne păstrăm tăcerea!.
– O, bulevard inert, fără dughene,
Mut, totul este dramă, comedie,
Îngemănări de infinite scene,
Tăcuta-mi admirație te știe.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă idilică, plină de imagini poetice și simboluri. Este o contemplare a frumuseții naturii și a emoțiilor umane, văzute printr-o lentilă visătoare și nostalgică. Totul kulmineaza cu o admiratie tacuta.