Ara Alexandru Șișmanian – Orfeu Sau În-Sinele

(o plângere a României).
Pe-acolo,
pe-aici,
cândva misterele își purtau
râsul și plânsul.
E un loc al geometriei,
al contemplației geometrice,
al teoriei.
Și înainte de toate un sunet.
Un sunet care cântă prin coloane ca prin niște orgi.
Un sunet al străfundurilor,
și al celor mai mari înălțimi.
Cele mai mari înălțimi nu sunt piscurile,
ci chemările –
ale celor cărora ceea ce e mai sus le răspunde,
și nu ale celor ce ajung cel mai sus.
Nici nu locuiau acolo altceva
decât coloane,
nu existau alți locuitori.
Coloane de lumină
spre liniști de cunoaștere –
și în scânteiere, o deschidere de scurgeri lente,
curgere de sunete
ca niște adâncuri.
De fapt acolo nu au fost niciodată dealuri
ci numai marginile văilor.
Nimic masiv, adunat, îngrămădit în masă.
Ci numai niște deschideri,
niște dezvăluiri profunde:
aceasta era Marea la început.
Și în tot profundul sunetelor adormite,
din tot profundul țâșneau
coloane de lumini!
Orfeu la început n-a fost decât acest cântec al adâncurilor.
Și tot acest cântec au fost
Eurydike,
și Hades,
Infernul,
și Persefone,
și Bakkhantele.
Toți, toate intrau în-locul acestui cântec.
Acest cântec
în care plângând infinite lumini
spre obârșia de tihna
spre Tatăl înalt căutat,
străfundurile,
vuinde,
se deschideau –
microbi de ape
în vârtejuri,
din suferințe de șuvoaie,
uitând și căutând,
din ce în ce mai adânc uitând,
îl roteau.
Căutarea,
rotirea,
e ca o stingere.
Lumini mari,
apoi din ce în ce mai întuneric.
Amnezia începe să se zbată,
apar făptuiri – făpturi,
ca un vis precar,
ca un coșmar
și ca o parodie.
Făpturile.
Asta e.
Făpturile simt că sunt coloane,
parodia e
c-au uitat.
Atunci mișcarea devine un ce fără sens,
o transhumanță.
E doar sub cer,
nu în stele
și dincolo de dincolo de ele.
E doar un subt-cer.
Mişcarea apelor a înghețat,
și-au rămas doar dealuri și văi,
doar atât: dealuri-văi.
Ba pentru “turme” – adică pentru mișcarea apelor –
se mai și omoară! (omorul-mișcare, neant de sânge-timp,
omorul-apă, neant de sânge-spațiu).
Astfel, “nemurirea e numai treaba potopului”.
Iar din coloanele de atunci,
din luminile de-atunci,
ce-a mai rămas decât
niște fluiere.
Așa a pierdut-o în realitate
Orfeu
pe Eurydike.
Orfeu a pierdut-o pe Eurydike
când cântecul a înghețat.
Eurydike care a murit
e moartea cântecului.
Acolo a domnit cândva Orfeu.
Acolo, locul celor ce de sine au fugit.
Centrul străin ca loc de trecere.
Norul în apă – norii din ape.

Sensul versurilor

Piesa explorează pierderea și uitarea, folosind mitul lui Orfeu și Euridice ca metaforă. Cântecul înghețat simbolizează moartea spiritului și a creativității, iar căutarea devine o stingere treptată.

Lasă un comentariu