Ara Alexandru Șișmanian – O Picătură de Marmură

Cum picură durerea cu stropii pragurilor de neant
Sfâșie-te inimă – infern, frânge-te cu adâncul
Fărâmă-te abis în care strig – explodează demon nedemn – abandonat până și de crepuscul
Străine cu mâini de cuvinte – unde-ți e țârmul
Cum speri să-ți strângi în gânduri viziunile nebuloase
Zarurile negre ale zorilor ți se rostogolesc pe piele – și în hazard te îmbraci
Dublul îți întinde priviri de oglindă și te visează fluture
Și nimeni te izgonește ca pe-un schelet plin de celălalt
Nimeni îți gonește singurătatea până se preschimbă în labirint
El, prea-aproapele în veci ostil
Rătăcit în lumea umbrelor titanice dintre eu și sine – în lume recazi
Și șterge-te – și scrie-te
Depune-ți icrele melancoliei în fundul valului de-otravă
Pictează cu verde de albastru tăcerea labirintică a algelor
Avisul luxuriant din care crești
Melancolie neagră – lunecă întunecându-te pe derdelușuri de oglinzi
Legat cu noduri de litere – nu mă recunosc în chipurile ce mi s-au lipit ricanând de destin
În chipurile neiertătoare pe care nicicând nu le-am putut ierta
Da, complexul meu sardonic – dubiul meu vegetal
Și-acest el însumi – mult prea eu ca însuși să se bănuiască
Copac-fereastră ce-n dezlume se visează a naște – din nelumite – înfrunzite silabe
Și un fragment de secundă căutând un cuib impronunțabil
O fâșie de drum lipită de zborul de piatră
Căutând sau poate găsind o destrămare a pământului – un oberlicht al solului întrerupt
O neștiutoare întunecime – devorată de flori
Ori un jucător văruit – ținând în brațe precum o cârmă – rotitoarea ruletă
În care voințele noastre inutile se sparg
Și o picătură de marmură – tot atât de însingurată ca o oglindă
Și tot atât de vopsită cu dublu
Da, o picătură de marmură – cu pragul tot atât