Ara Alexandru Șișmanian – Hipnoza Meduzelor

Singura cauză pentru care iarba trebuie să crească – e întâmplarea de aur a verdelui.
Singura cauză pentru care sânii aerului trebuie să respire – e întâmplarea de enigmă a literei.
Negrul pietrișului contemplă orele trestiei – iar fețele serii plutesc peste barca în care visez.
Și-mi zic: “nimicul din afară al excepției este iubirea,
nimicul ca o circumferință a semnului de întrebare este iubirea,
o ramă solitară cu sângele străin”
Negrul mă scufundă în noapte – pe firul de frig al insomniei presar sarea anonimă a pașilor.
Moartea e o ondină grăbită – dar câtă întâmpinare o așteaptă în semn.
Ea pătrunde prin aceste culoare mereu recitite de tentația evanescentă a inexistenței.
Ce-i drept, o singură virgulă poate să ia locul cheii – acum că îmbrățișat de poartă ai învățat căutarea.
Acum că sania-și plimbă prin tine abisul – avisul – mereu mai interogativ – mereu mai absent.
Acum că nimeni a luat locul catargului – albind depărtările cu nostalgiile zâmbetului.
Astfel, tu – dublul meu cu pânza în mână,
da, cu pânza pictată pe buze,
vei afla că eu nu sunt nimeni – și că tu – imaginarul meu prieten,
nimic alt decât imaginea pe care am lăsat-o în urmă,
pe care am uitat-o pe țărmul absențelor.
Ciudată muțenie de clopot ascunde marea-n străfunduri,
acolo unde sunetu-i – stins de hipnoza meduzelor – înoată cu-ncetineli de înecat,
acolo unde nimeni nu vrea decât vidul cuvintelor,
și mâna Sibilei ce se descompune-n silabe,
un fel de sincopă cu cinele lipsit de extensie,
un întuneric al sufletului care respiră,
da, vede și neagă – și-și pune în plămâni așteptarea,
și rană – și sânge înstelat – și limpede apnee,
și singur – și cine – până când fereastra e nu.